PORTRETUL UNUI SOLDAT

Au trecut aproape douazeci de ani de cand am fost soldat. Mi-a ramas intiparita in memorie acea perioada din viata mea de care imi amintesc cu oroare. Am inceput perioada de instructie in Bucuresti intr-o unitate din soseaua Oltenitei. Cel mai mult se putea observa cruzimea acelui sistem instructiv cand incepea cu proaspetii veniti, din civilii de ieri trebuia sa formeze soldati. Nu stiu cum era in alte unitati dar la unitatea unde eu am facut perioada si depus juramantul militar se facea armata dupa carte asa cum se spune in popor. Cadrele militare aveau o duritate innascuta probabil ca o purtau in sange, iar aici in cadrul unitatii cu noi soldatii aveau prilejul de a se desfasura asa cum vroiau. In viata civila nu se puteau manifesta cu toata cruzimea dandu-si la o parte masca lor de oameni civilizati. Nu afirm ca toate cadrele militare erau asa insa ceea ce dezvolta partea rea din om era insasi sistemul in esenta lui care era corupt si dur peste limitele la care ar fi trebuit sa se opreasca. Ideea de puritate morala sau noblete de caracter era straina acelui sistem care avea menirea sa formeze soldati.

Dar nu despre sistemul in sine vreau sa vorbesc deoarece astazi lucrurile sau schimbat, ma refer la faptul ca serviciul militar nu mai este obligatoriu. Vreau sa scriu despre o viata ce s-a frant in cadrul acestui sistem, am fost foarte tulburat atunci si chiar si acum cand scriu retraiesc acele sentimente. Frangerea acelei vieti atat de energica plina de tinerete si frumusete. Dar sa incep s-a astern aceasta intamplare reala in ordinea ei cronologica. Dupa o perioada la regiment in Bucuresti unde am facut instructie intr-un mod dur la artilerie, la obuziere, am fost mutat la o unitate in afara Bucurestiului pe langa Clinceni-Bragadiru. Dar trecand peste toate detaliile as dori sa descriu momentul cum l-am cunoscut pe soldatul Emanuel Enaru. Era iarna, frig, campul care inconjura unitatea de jur imprejur era alb, imi facea o deosebita placere sa privesc la orizont campul acoperit de zapada. Eram istovit, stresat, nu gasesc cuvantul potrivit pentru a exprima starea mea interioara. Un caporal de prin Bucuresti facea instructie cu mine. Dupa amiaza la plecarea cadrelor, m-a intalnise pe sectoare si ma alerga, striga la mine gesticula, la un moment dat imi puse mana in gat strigand: ,,Ba gloaba mare, iti arat eu tie armata, te invat eu pe tine ce inseamna armata.” Parca si asa nu era destul cu ce aveam pe cap. Tranti apoi cateva injuraturi, era un tanar slab cu o fata urata avand o privire cruda. Insa in momentul cel mai critic se auzi o voce: ,,Corbea daca soldatul asta iti da una, te-a terminat”, dupa care incepu sa rada. Caporalul se infurie si mai tare dar totusi m-a lasat in pace. Am intors capul si pentru prima oara l-am analizat pe soldatul Emanuel Enaru, era santinela la postul numarul unu la poarta unitatii. Era de inaltime mijlocie insa ceea ce impresiona la el era fata si in special ochii sa-i albastrii, o nuanta de albastru deschisa, de o culoare ce uneori parca o surprinzi pe cer, fruntea inalta, fata frumos construita inspira un spirit de altruism, de omenie ca un tablou al oamenilor de treaba. Bine inteles ca toata aceasta descriere nu se bazeaza doar pe prima impresie ci il descriu asa cum l-am cunoscut si analizat mai tarziu. Nu doresc s-a se inteleaga ca serviciul militar nu isi lasa-se urme negative asupra acestui tanar, dar ceea ce ma impresiona la el era partea luminoasa a fiintei lui. Viata sa printre noi era asemenea razelelor de soare intr-o dimineata de iarna incalzind putin si inviorand atmosfera. Cat de minunate sunt vietile unor oameni cu care te-ai intalnit in viata si te-au influentat in bine, odata cu scurgerea vremii iti raman despre ei niste amintiri placute.

Au trecut zile, luni, usor am inceput sa ma adaptez, sa ma integrez, sa intru intr-o oarecare normalitate in cadrul vietii de soldat, desi niciodata trebuie sa recunosc nu m-am putut integra pe deplin. Dar cu ajutorul Bunului Dumnezeu am putut trece totul cu bine. Imi aduc aminte de o seara de iarna cand eram in dormitor si ni s-a adus vestea de la corpul de garda (pe atunci nu faceam garda mai tarziu am facut cam sase luni de garda permanenta) ca soldatul Emanuel Enaru a fost impuscat in cap, si ca este in coma la spitalul militar din Bucuresti, am ramas consternati cu totii. Iata cum se intamplase incidentul, dupa tot procedimientul care trebuia efectuat inainte de a intra in garda, ma refer la primirea armelor, a munitiilor, un soldat pe nume Andrei acolo in corpul de garda a luat arma si a inceput sa se joace, sa creeze un fel de simulacru cu scene din filme indreptand arma spre soldatul Enaru, punand vergeau armei pe teava scotand si bagand glonte pe teava, pana cand din greseala a apasat pe tragaci si Emanuel s-a prabusit intr-o balta de sange. A mai trait in jur de o saptamana apoi a murit. Ceea ce a fost si mai tragic e faptul ca cu o luna inainte de moartea sa familia lui a fost si l-a rugat pe comandant sa-l lase intr-o permisie insa comandantul unitatii a refuzat spunand ca mai tarziu. Apoi si mai tragic a fost faptul ca in momentul mortii sale mai avea doar o luna pana la liberare si nu fusese niciodata acasa. Acest incident mi-a produs multa durere, ceva in mine se fransese, se naruise numai exista, Emanuel era mort. Nu puteam sa-mi imaginez schimbul garzii pe care il vedeam uneori prin unitate cand eram la instructie sau la diferite munci fara acel tanar frumos cu acei ochi albastri plini de un aer de umanism autentic.

Acest incident s-a intamplat in mare parte si datorita faptului ca caporalul de schimb, sau sergentul de servici erau soldati gradati din acelas leat cu soldatii care faceau garda si cand nu mai erau alte cadre prin preajma practic, nu mai aveau nici o autoritate asupra soldatilor. In alte unitati am vazut ca erau sergenti angajati si asta facea diferenta in corpul de garda. Sosi si ziua liberarii pentru leatul lui Andrei dar el a ramas inchis in arestul corpului de garda la o unitate alaturata. Il vedeam uneori cand il duceau la proces s-au prin curtea unitatii mereu acompaniat de un soldat inarmat. O schimbare se produsese in el numai era acel tanar voios, pus pe glume, ci devenise foarte serios imi dadea impresia ca se maturizase brusc, incepea sa inteleaga ceea ce facuse si anume ca dintr-o joaca irationala distrusese doua vieti cea a lui Emanuel si a sa proprie.

Timpul trecea, faceam garda permanenta si priveam acel peisaj ce il vedeam imprejurul unitatii. Era camp, iar la distanta de cativa kilometri se vedeau sate. Erau campuri de grau, de porumb, apoi cerul acela senin albastru, iar campul plin de frumuseti naturale, plopii inalti din incinta unitatii totul iti strecura in suflet un sentiment al frumusetii vietii de la tara. Se apropia liberarea, am observat in randul soldatilor in acele clipe o nerabdare, iar in unii o predispozitie spre visare, spre ceea ce vom face in viata civila, si cu cata naivitate mai visam si eu pe atunci ramaneam ore in sir in postul unde eram santinela cu privirea atintita in zare faurindu-mi vise de cum va fi viata mea in libertate. Dar sa revin la cele doua vieti distruse cu siguranta ca si ei au avut visuri si dintr-o data au fost naruite. Ma gandesc la Emanuel oare ce a fost acolo la el acasa sau in satul lui cand vestea mortii lui a ajuns acolo? Avea si el o mama cel iubea, de asemenea o logodnica cel astepta, alaturi de care isi faurise atatea vise. Oare nu s-ar fi putut evita distrugerea acestor doua vieti? Cred ca Andrei de nenumarate ori a reconstruit acea scena sinistra spunandu-si: ,, Totul putea fi evitat daca eu…” Am observat ca viata reala contine intamplari de un dramatism ce intrece tot ce ni se prezinta prin intermediul fictiunii in literatura si film.