Terapia prin plante (fitoterapia)

Într-o epocă în care atât de mulţi oameni se îndepărtează tot mai mult de modul de viaţă naturist şi sunt ameninţaţi de boli grave din cauza unei false atitudini în faţa vieţii, ar trebui să regăsim drumul ce duce spre plantele noastre medicinale, pe care Dumnezeu, prin bunătatea Sa, ni le-a dăruit încă din timpuri străvechi.
“Domnul lasă doctoria să crească din Pământ şi un înţelept n-o dispreţuieşte”. (Sirah 38, 4)
Dumnezeu a lăsat pentru fiecare boală să crească o mică plantă. Astfel, fiecare om îşi poate ajuta propria sănătate, dacă va culege, va folosi cu grijă şi la timp plante din “farmacia Domnului”.
Ca urmare a faptului că, în perioada postului, utilizarea plantelor medicinale în dieta alimentară zilnică are un rol important în restabilirea echilibrului metabolic, ne vom ocupa în continuare de problematica terapiei prin plante (fitoterapia), oferind date despre avantajele, culegerea, uscarea, păstrarea şi formele prin care pot fi administrate plantele de leac. Există încă imens de multe valenţe inexplicabile ale acestor medicamente naturale.
Medicina chimioterapeutică, folosind substanţe de sinteză, lucrează cu un număr mai mic de principii active decât putem întâlni în regnul vegetal.
Fitoterapia este tot o chimioterapie, numai că “laboratorul” este însăşi planta, iar produsele sunt mult mai benefice. Ştiinţa a demonstrat că elementele chimice benefice ale plantelor sunt mai asemănătoare compuşilor organismului uman, decât compoziţia medicamentelor de sinteză. De aceea, asimilarea lor şi influenţa asupra proceselor noastre metabolice este mult mai bună.
De asemenea, substanţele active din plante nu sunt sub formă pură, ele având în compoziţia lor o serie întreagă de compuşi, care potenţează acţiunea terapeutică, scăzându-le în acelaşi timp şi toxicitatea. De multe ori, efectul benefic este datorat interacţiunii mai multor principii active, unele încă nestudiate de farmacologi.
Planta, în întregimea ei, este un medicament şi nu doar o sumă de substanţe, fiindcă acestea din urmă se potenţează reciproc şi o fac să fie mult mai bine tolerată de organismul uman. Din acest motiv, nici un medicament de sinteză, în care autorii îşi închipuie că au concentrat toate valenţele plantei, nu va fi la fel de folositor trupului nostru ca planta în sine.
Interesant de subliniat este una din credinţele cele mai misterioase din întreg domeniul ierburilor de leac: înainte ca boala să fi dat primele semne de alarmă, înainte deci de orice simptom, plantele “simt” afecţiunea ce e pe cale de a se naşte! De aceea, în jurul casei ţărăneşti cresc şi ierburi de leac, care pot contracara o parte din bolile gospodarului, iar apariţia şi dezvoltarea acestora este departe de a fi întâmplătoare. De aici rezultă că ţăranul trăieşte într-o comuniune profundă cu natura, uimitoare pentru noi, cei crescuţi la oraş. Însă, cea mai mare parte dintre plantele medicinale sunt culese din locuri sălbatice, din luminişurile pădurilor.
De la majoritatea plantelor se folosesc părţile aeriene, recoltate îndeosebi în timpul înfloririi. Momentul recoltării depinde de mulţi factori, dar, în general, următoarele principii trebuie să fie respectate:
- rădăcinile, rizomii, tuberculii şi bulbii se recoltează toamna târziu, după căderea primei brume, sau primăvara, înainte de a da frunza; în aceste perioade, principiile active sunt concentrate în rădăcini;
- ramurile se recoltează la începutul toamnei, când frunzele nu mai sunt în activitate, iar substanţele esenţiale nu au coborât încă în rădăcini;
- frunzele se strâng când sunt bine dezvoltate, dar înainte de apariţia butonilor florali;
- florile se culeg înainte de desfacerea completă şi fecundaţie;
- mugurii se culeg primăvara, cât mai devreme, înainte de perfecta circulaţie a sevei prin plantă;
- fructele se culeg coapte, dar nu trecute din copt;
- seminţele se culeg când plantele încep să se usuce.
Există un calendar al culegerii plantelor de leac, pe care, în liniile sale principale, îl vom parcurge în continuare:
- ianuarie: vâsc;
- februarie: muguri de mesteacăn, coajă de salcie, urechelniţă;
- martie: podbal, muguri de plop, frunze de păpădie, pochivnic;
- aprilie: frunze de ciuboţica-cucului, urzică, fumariţă;
- mai: rădăcini de răculeţ, flori de iederă, trei fraţi pătaţi, mierea ursului, năsturel, năpraznic, pelin, lingurea, roiniţă, păducel, limba mielului;
- iunie: cicoare, mac, ţelină, anghelică, arnică, lemnul Domnului, brusture, creţişor, miruţă, muşeţel, părul Maicii Domnului, vinariţă, măceş, brâncuţă, silur, nalbă, dumbeţ, sulfină, soc, gălbenele, verbină;
- iulie-august: frunze şi vârfuri înflorite de busuioc, cătuşnică, coada şoricelului, cimbrişor, colţul lupului, isop, iarbă neagră, mătasea porumbului, tei, albăstrele, flori de muşeţel, lumânărică, splinuţă;
- septembrie şi octombrie: pentru majoritatea plantelor de leac este vremea recoltării fructelor.
Trebuie avut grijă ca recoltarea să se facă întotdeauna pe timp uscat şi însorit. De asemenea, la culegere trebuie evitate zonele din apropierea suprafeţelor agricole, care pot fi stropite cu substanţe chimice sau unde s-au răspândit îngrăşăminte; trebuie căutate poieni izolate în mijlocul pădurilor, locuri neumblate. Nu se vor culege niciodată plante cu insecte pe ele sau plante aflate în locuri cu ciuperci.
Pentru uscare, se vor folosi încăperi aerisite, spaţioase, cu temperatură ridicată (20°-25°C) în care plantele, legate în buchete rare, pot fi suspendate. În ceea ce priveşte formele de administrare, cele mai des întâlnite sunt infuzia, decocţia şi maceraţia. Mai sunt folosite alcoolatul, vinul medicinal, siropul, esenţa, extrasul, sucul.
Infuzia înseamnă opărirea plantei sau amestecului de plante în apă clocotită şi lăsarea vasului acoperit timp de aproximativ 10 minute (în cazul rădăcinilor, în jur de 25 de minute).
Înainte de opărire, se recomandă lăsarea plantelor timp de câteva minute în apă rece. După opărire, infuzia se strecoară. Eficienţa terapeutică maximă a infuziilor este atunci când se beau calde, după aproximativ 15-20 de minute de la preparare.
Decocţia este fierberea plantelor în apă, la foc molcom, timp de 15-30 de minute. Este un procedeu specific de preparare a ceaiurilor din rădăcini, fructe şi scoarţa ramurilor.
Infuziile şi decocţiile nu se îndulcesc. Dacă totuşi se simte nevoia acoperirii gustului uneori cam amar al plantei, vom folosi numai miere. În acest caz să evităm produsele industriei alimentare. Este de preferat mierea naturală, cumpărată direct de la producător. De asemenea, trebuie avut grijă ca florile din care a fost obţinută mierea să nu interacţioneze cu planta pe care o folosim în infuzie sau decocţie.
Maceraţia înseamnă lăsarea plantei în apă rece, în alcool, în vin sau în ulei. Timpul maceraţiei este diferit de la plantă la plantă, între o noapte, câteva zile sau chiar câteva săptămâni, după care se strecoară.
Siropul se obţine fierbând maceraţiile împreună cu mierea (50%), iar sucul se obţine prin presarea plantelor proaspete, îndeosebi a fructelor.
Ierburile de leac pot fi administrate pe cale bucală, prin băi, prin cataplasme, prin fumigaţie sau inhalare.
O observaţie esenţială, care priveşte orice prelucrare a plantelor în apă, se referă la calitatea apei. Să nu folosim apă de la robinet. Aceasta este tratată chimic, iar compuşii care au participat la acest tratament pot influenţa acţiunea substanţelor din plantă. Apa bună înseamnă fie apă de izvor sau de fântână, fie apă plată. Trebuie reţinut de asemenea faptul că nu trebuie folosite vase din metal sau dacă sunt din metal, pereţii interiori trebuie să fie smălţuiţi.
Deoarece spaţiul îndrumarului nu ne permite să intrăm mai în amănunţime, pentru a ne lărgi dimensiunea cunoaşterii personale, recomandăm consultarea următoarelor titluri de lucrări în acest domeniu:
I. Mărturisirile Maicii Sofronia de Alexander Reinhardt.
II. Sănătate din farmacia Domnului de Maria Treben.
III. Terapia naturală.
Bucătăria fără foc.
Minitratat de hrană vie de Elena Niţă Ibrian.
Cel ce se decide să întrebuinţeze plantele medicinale, ar trebui să înceapă cu cele depurative (care curăţă sângele), cum ar fi leurda, urzica, ventrilica, păpădia şi pătlagina.
Reamintim că este foarte important să se consume în timpul zilei o cantitate mare de ceai în cazul bolilor ce par incurabile.
În acest capitol ne-am străduit a îndruma oamenii atât spre plantele medicinale şi puterile lor, dar mai ales spre forţa supremă a Creatorului, în ale cărui mâini se află cuibărită viaţa noastră.
La El să căutăm ajutor şi mângâiere, iar la boală grea să luăm, smeriţi şi cucernici, ierburi din farmacia Lui. El ne conduce, de El depinde să ne umplem de daruri şi să ne dirijeze viaţa după voinţa LUI.