Despre Iisus

Adevarul va va face liberi




In timpul lucrarii Sale pamantesti, pe care o cunoastem din Noul Testament, Isus S-a angajat frecvent in dezbateri serioase si, uneori, in controverse aprinse cu multi dintre contemporanii Sai din comunitatea evreiasca. Evident, cei mai ostili fata de Isus erau saducheii si fariseii, asa cum citim din relatarea Evangheliei dupa Matei. Dar poate ca niciunde in Noul Testament nu gasim o intelegere mai buna a acestor dispute pe care Isus le-a avut cu contemporanii Sai decat o gasim in Evanghelia dupa Ioan. Ioan se refera frecvent la iudei intr-un mod negativ. Una din controversele iscate intre Isus si contemporanii Sai o gasim relatata in capitolul 8 al Evangheliei dupa Ioan, in versetul 31 din Ioan 8, unde citim acest comentariu pe care il face Isus referitor la aceia dintre contemporanii Sai care nu L-au acceptat si nu L-au urmat. Isus a spus aceste cuvinte iudeilor care au crezut in El: "Daca ramaneti in cuvantul Meu, sunteti in adevar ucenicii Mei; veti cunoaste adevarul, si adevarul va va face slobozi." Aceasta promisiune pozitiva pe care o face Isus celor ce L-au acceptat pare destul de inofensiva la suprafata si e greu de imaginat cum poate fi cineva ofensat de aceasta promisiune semnificativa, "Daca ramaneti in cuvantul Meu, sunteti in adevar ucenicii Mei; veti cunoaste adevarul, si adevarul va va face slobozi."
Ultima parte a acestei afirmatii este cea care a provocat o atat de mare impotrivire din partea dusmanilor Sai. Citim in versetul 33: "Ei I-au raspuns: Noi suntem samanta lui Avraam, si n-am fost niciodata robii nimanui; cum zici Tu: 'Veti fi slobozi?'" Vedem deci ca partea din afirmatia lui Isus la care ei au obiectat a fost ideea ca intr-un fel oamenii urmau sa fie eliberati. Pentru ca, pentru a putea fi eliberat se presupune ca experimentezi, inainte de aceasta eliberare, o anumita forma de captivitate. Evident, Isus nu vorbea unor oameni care in acel moment erau prizonieri in inchisorile de atunci. El vorbea unor oameni care se puteau deplasa normal pe strada si care, dupa toate aparentele exterioare, erau liberi. Acestor oameni Isus le-a spus ca ii va elibera - sugerand desigur ideea ca, intr-un anume fel, ei inca nu erau liberi. Iata raspunsul adversarilor Sai: "Noi suntem samanta lui Avraam, si n-am fost niciodata robii nimanui; cum zici Tu: 'Veti fi slobozi?'" "Adevarat, adevarat, va spun", le-a raspuns Isus, "ca, oricine traieste in pacat, este rob al pacatului. Si robul nu ramane pururea in casa; fiul insa ramane pururea. Deci, daca Fiul va face slobozi, veti fi cu adevarat slobozi. Stiu ca sunteti samanta lui Avraam; dar cautati sa Ma omorati, pentru ca nu patrunde in voi cuvantul Meu. Eu spun ce am vazut la Tatal Meu; si voi faceti ce ati auzit de la tatal vostru." "Tatal nostru", I-au raspuns ei, "este Avraam". Isus le-a zis: "Daca ati fi copii ai lui Avraam, ati face faptele lui Avraam. Dar acum cautati sa Ma omorati, pe Mine, un om, care v-am spus adevarul, pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Asa ceva Avraam n-a facut. Voi faceti faptele tatalui vostru."
Acesti oameni sunt mandri de mostenirea lor. Ei sunt descendentii lui Avraam. Ei cred ca, in calitate de urmasi ai lui Avraam, ei sunt mostenitorii tuturor promisiunilor legamantului lui Dumnezeu si ca nu trebuie sa ceara scuze nimanui pentru conditia lor. Isus le spune ca sunt sclavi. Sclavi care au nevoie sa fie eliberati. Si El face acest comentariu surprinzator: "oricine traieste in pacat, este rob al pacatului."
Dati-mi voie sa va sugerez la inceputul acestui studiu despre libera vointa ca, daca exista vreun lucru pe care Isus i-a invatat pe oameni in timpul vietii Sale si pe care lumea moderna nu il crede, si nu numai ca lumea pagana nu il accepta dar nici cea mai mare parte a Bisericii din zilele noastre nu il accepta, acest lucru e ideea ca, prin natura noastra, noi suntem sclavi ai pacatului. Aceasta idee provoaca o intreaga controversa cu privire la natura omului, natura libertatii umane, si natura liberei vointe. In aceasta serie de prelegeri vom privi la dezbaterile istorice care s-au dezlantuit in interiorul si in exteriorul Bisericii cu privire la problema libertatii vointei. Dar as vrea sa vedem care e contextul imediat al acestei discutii si sa investigam disputa ce a avut loc in primul secol intre Domnul nostru si cei ce Ii erau ostili.
Unul din lucrurile pe care le observam imediat este ca cei ce nu erau de acord cu evaluarea pe care o face Isus conditiei umane, desi aveau traditia Israelului Vechiului Testament si beneficiau de cunostinta si revelatia divina pe care au primit-o prin paginile Vechiului Testament, desi au fost instruiti in invatatura istorica a caderii rasei umane, cu toate acestea e evident ca sistemul de credinte pe care l-au adoptat in acest moment al istoriei era unul care includea o intelegere pagana a umanitatii. Era o forma primitiva de umanism care exalta bunatatea innascuta, inerenta si indestructibila a naturii umane. Pentru acesti oameni era de neconceput sa creada ca ei erau de fapt prinsi sau tinuti captivi in sufletele lor de puterea inrobitoare a pacatului. Iar aceasta disputa pe care o duce Isus aici este disputa dusa de iudeo-crestinism in fiecare secol, din zilele lui Isus pana azi. Pozitia dominanta a omenirii in cultura noastra de azi este aceea a umanismului, care este o intelegere pagana a naturii umane. Daca veti privi la sondajele de opinie, daca veti citi analizele si veti asculta afirmatiile comentatorilor moderni, fiecare va recunoaste ca "ceva e putred in Danemarca", ca nimeni nu e perfect, ca toti gresim intr-o anumita masura. "A gresi e omeneste", ni se spune. Cu toate acestea, teza de baza a umanismului este ca, indiferent cat de des ne-am impiedica si am cadea intr-o nelegiuire sau intr-o forma rea de comportament, orice rautate ne-ar afecta, este in realitate doar un lucru din afara inimilor noastre - de fapt noi suntem in esenta buni.
Anul trecut a fost realizat un sondaj Gallop printre crestinii evanghelici practicanti. Peste doua treimi din cei carora li s-a pus intrebarea: "Credeti ca omul este in esenta bun?" au raspuns afirmativ. Cred ca e semnificativ acest lucru, pentru ca evanghelicii, mai mult decat oricine altcineva, au condamnat influenta pagana a asa-numitului umanism secular si toate relele societatii moderne au fost atribuite umanistilor seculari. Aceasta batalie din zilele noastre dintre crestinismul evanghelic si umanismul secular este atat de bine documentata incat cred ca toti ne dam seama de ea. Ironia este insa ca acest sondaj arata ca majoritatea evanghelicilor practicanti, care critica influenta pagana a umanismului secular, au adoptat deja umanismul secular si au capitulat in fata umanismului secular in privinta antropologiei lor. Astfel, am fost influentati de pozitia umanista pagana in ce priveste omul - in particular atunci cand cautam sa intelegem propria noastra putere morala a libertatii. In alte cuvinte, traim intr-o vreme in care libera vointa a ajuns atat de venerata in societatea noastra incat conceptul liberei vointe care informeaza cea mai mare parte a gandirii noastre nu e un concept al liberei vointe desprins din paginile Scripturii ci e mai degraba o conceptie despre libertatea umana care isi are radacinile in gandirea pagana si umanista.
Subiectul liberei vointe este o problema teologica care se ridica in diverse scenarii si in diverse contexte ori de cate ori vorbim despre teologie, dar, la modul fundamental, intreaga chestiune a liberei vointe are de-a face cu doua idei teologice distincte si totusi legate una de cealalta. Daca vrem sa ne ocupam de problema liberei vointe, e ca si cum ne-am angaja intr-un razboi purtat pe doua fronturi, ne ocupam de doua pozitii distincte. Prima se refera la libera vointa in relatia ei cu suveranitatea lui Dumnezeu. Cum intelegem faptul ca Dumnezeu e suveran iar noi suntem responsabili ca agenti morali liberi? Aceasta e prima intrebare la care vom privi oarecum pe scurt peste cateva clipe. Cealalta problema care se ridica referitor la libertatea vointei are de-a face cu relatia dintre libertatea noastra si caderea lui Adam si Eva. Altfel spus, cum trebuie inteleasa libera noastra vointa in lumina doctrinei teologice a pacatului originar.
Doar in trecere, dati-mi voie sa va amintesc ca doctrina pacatului originar nu e o doctrina care descrie aparitia sau evenimentul primului pacat al lui Adam si Eva. Dimpotriva, doctrina pacatului originar se refera specific la consecintele caderii, la rezultatele pacatului lui Adam si Eva, avand de-a face cu intrebarea daca am mostenit de la primii nostri parinti o natura umana corupta. Stim ca exista tot felul de teologii care se lupta sa fie acceptate de lumea noastra si de Biserica, exista tot felul de denominatiuni, dar aproape orice biserica din Consiliul Mondial al Bisericilor si-a formulat in marturisirea ei de credinta o anume doctrina a pacatului originar. Nu toate bisericile sunt de acord la fiecare punct in ce priveste marimea, gradul de severitate, aria de extindere a pacatului originar, dar cel putin intr-o privinta exista un acord unanim - exista un pacat originar si astazi noi nu ne gasim in aceeasi conditie morala in care au fost creati Adam si Eva, ceva s-a intamplat si noi facem parte dintr-o omenire cazuta. Cred ca motivul pentru care fiecare biserica in istoria ei a trebuit sa-si formuleze o doctrina a pacatului originar este pentru ca nimeni nu poate citi Scriptura cu seriozitate fara sa fie pus fata in fata cu invatatura repetata in Scriptura care spune ca exista o problema morala a coruptiei naturale in inimile si in sufletele noastre. Astfel, intrebarea e: In ce masura a influentat caderea ceea ce noi numim libera noastra vointa?
Iata deci din nou cele doua subiecte distincte - pe de o parte, cum se relationeaza libera vointa la suveranitatea divina (problema predestinarii si altele asemenea ei), iar pe de alta parte, cum se relationeaza libera vointa la umanitatea noastra cazuta.
Atunci cand vorbim despre libera vointa sau despre puterea vointei umane intelegem ca exista diverse teorii referitoare la cosmologie si antropologie pe care le-am putea aduna sub titlul "determinism". In principal, determinismul invata ca deciziile pe care le iau fiintele umane, decizii despre care am crede ca izvorasc din propriile noastre dorinte si din propriile noastre alegeri, sunt de fapt determinate de ceva din afara noastra. Determinismul pur naturalist neaga orice realitate a liberei vointe umane.


Auzim despre diverse forme de determinism mentionate si discutate in conversatii. Una dintre ele este "fatalismul". Nu cred ca exista prea multe persoane, poate nici una, in societatea noastra de azi care sa creada in fatalism in sensul lui clasic. Termenul "fatalism" vine din mitologia antica in care erau prezentate, pe langa zei, zeite, muze si asa mai departe, si "ursitoarele", niste zane capricioase si neastamparate care torturau fiintele umane fara sa le ceara acordul. De acolo a venit ideea de soarta neinduratoare, stabilita mai dinainte, peste care nimeni nu are vreun control. Ideea de karma, soarta sau destin este ceva ce unii oameni spun ca e hotarata de mersul stelelor pe cer, cum ar spune astrologii. Dispozitia ta, comportamentul tau, succesul tau in ziua de azi este hotarat de conjunctia planetelor una cu cealalta si de semnul nasterii tale. In fiecare zi, oamenii citesc horoscoapele care apar in ziare ca sa vada ce le pregateste soarta pentru urmatoarele 24 de ore. Insa aceasta e o forma naiva de determinism care invata ca soarta sau destinul nostru e hotarat de stele sau de spirite neastamparate si diabolice, sub-zeitati care se joaca cu vietile noastre.
Forme mai sofisticate de determinism sunt acelea referitoare la conceptia mecanicista despre univers, care argumenteaza ca tot ce se intampla in univers se intampla in conformitate cu cauze naturale fixe care opereaza asemenea unei masini. Acestea lucreaza implacabil iar noi suntem, ca sa spunem asa, victimele acestor factori fizici care ne determina existenta. Chiar si gandurile noastre, sentimentele noastre, sperantele noastre, toate pot fi reduse, intr-o analiza finala, la reactii chimice care au loc in trupurile noastre sau la influenta hotaratoare pe care o are societatea din jurul nostru.
Ne amintim de cartea lui Menninger, scrisa cu cativa ani in urma si intitulata "Ce s-a intamplat cu pacatul?" La scurta vreme dupa publicarea cartii, un binecunoscut avocat a prezis ca in viitorul apropiat uciderea nu va mai fi considerata o crima din cauza opiniei predominante care spune ca oamenii actioneaza pe baza unor modele comportamentale care sunt rezultatul unor forte fixe ce le modeleaza personalitatea, a influentei mediului in care traiesc, a influentei familiei, si nimeni nu mai poate fi considerat responsabil pentru faptele lui pentru ca nimeni nu e cu adevarat liber. Daca pedepsesti pe cineva pentru o crima, fie aceasta ucidere sau furt sau orice altceva, inseamna sa tragi acea persoana la raspundere si sa presupui ca ea poate sa raspunda, are ceva de spus in aceasta privinta si nu e doar purtata de vantul sansei. Ideea ca vietile noastre sunt controlate de sansa este o alta idee foarte apropiata de determinism, oricat ar parea de irational acest lucru, din moment ce stim ca nu exista sansa. Sansa nu are nici o putere pentru ca nu are fiinta.
Insa aceasta idee a determinismului fizic a castigat un avans considerabil in gandirea societatii noastre, fapt ce se datoreaza in mare masura stiintelor comportamentale si intr-o masura mai mica este rezultatul influentei lui B.F. Skinner, care a scris o carte de succes intitulata "Dincolo de libertate si demnitate", in care el ne spune ca trebuie sa ne lepadam de orice iluzie de libertate reala pentru ca suntem rezultatul net al coliziunii atomilor ce are loc fizic si deterministic imprejurul nostru. Trebuie sa renuntam la iluzia de demnitate pe care o avem atunci cand ne gandim la noi insine ca avand vreo influenta determinanta asupra rezultatului destinelor sau vietilor noastre. Desigur, una din ironiile lucrarii lui Skinner este faptul ca si-a facut timp sa scrie o carte in care incearca sa ii convinga pe oameni ca gandirea lor este determinata de ceea ce mananca, de compozitia lor biologica, nu de raspunsul la argumente logice. Si totusi, el a incercat sa ofere un argument logic pentru a-i convinge pe oameni ca ei nu au fost niciodata convinsi de argumente logice, lucru ce constituie o contradictie si se prabuseste sub propria povara. Asa cum se exprima un critic al lui Skinner, spunand: "singurul lucru care este dincolo de libertate si demnitate este sclavia si injosirea."
Si totusi, aceasta e concluzia la care au ajuns multi oameni. Aceea ca libera vointa este o iluzie in lumina fortelor materiei care ne controleaza destinele. Iar acestea sunt forte impersonale. Fortele naturii, fara vreo referire la Dumnezeu. Libera vointa este o iluzie. E un fel de speranta irealist de optimista ca avem vreo semnificatie. Pentru ca e greu sa ne imaginam ca fiecare decizie pe care o luam a fost hotarata mai dinainte de cauze naturale si ca noi nu suntem liberi cu adevarat, nu avem nici o influenta asupra propriilor noastre vieti. In felul acesta suntem redusi la simple lucruri, nu mai suntem persoane care actioneaza si aleg, ni se ia orice speranta de demnitate. Dar, asa cum am spus, sunt unii in cultura noastra care sunt gata sa faca acest pas, fiind convinsi ca suntem victimele determinismului naturalist. Vom privi in urmatoarea sesiune la relatia dintre aceasta conceptie si determinismul sau hotararea lui Dumnezeu, la modul in care Dumnezeu se relationeaza la deciziile pe care le luam.
Tradus de Florin Vidu