Parlamentul emerit

De la ministru la secretari de stat, rectori şi inspectori, întreg învăţământul e prins în hora electorală cu paşi repezi spre parlament. Ce cursuri ţinute la clasă, ce consultaţii date studenţilor sau ore de cercetare ştiinţifică minuţioasă? Profesorii au mai nou un scop suprem: să schimbe scaunul învechit de la catedră cu un fotoliu călduţ de deputat sau senator. Să nu mai aştepte măriri salariale, ci să le poată vota, să nu mai asiste la jocurile electorale, ci să le facă, adică să se transforme din executanţi ai sistemului în reprezentanţi ai acestuia. Prezenţa profesorilor în legislativ ar trebui să fie un semn de normalitate în orice societate în care scara de valori este respectată. Poate că, pentru învăţământ, un parlament cu 22 de inspectori şcolari, zece rectori şi vreo patru foşti miniştri ai Educaţiei va însemna şi promulgarea mult trâmbiţatului pachet legislativ, menit să reformeze din temelii sistemul sau punerea în practică a pactului pe care toate partidele l-au semnat cu o mână şi l-au dat la o parte cu cealaltă. Din păcate, experienţa anilor trecuţi nu este cu nimic îmbucurătoare. Deşi abundă de doctori docenţi, profesori universitari şi emeriţi, legislatura care se apropie de final a respins cu o majoritate covârşitoare de voturi ordonanţa prin care se încerca stoparea scoaterii pe bandă rulantă a masteratelor, a dat undă verde universităţilor să-şi deschidă noi programe fără a mai fi nevoite să facă dovada calităţii pe care o oferă cursanţilor şi a încurajat universităţile private să ignore cerinţele impuse de guvern. O dată ajunşi în parlament, profesorii nu numai că nu au renunţat la funcţiile de conducere din învăţământ, dar şi-au luat câte două-trei-cinci norme transformându-se în superprofesori care pot dilata timpul şi spaţiu, explicându-se astfel, cum pot fi în acelaşi timp la catedră, la partid şi în băncile legislativului. Iar când a venit vorba de mărirea salariilor, aceiaşi profesori şi-au asigurat venituri grase, lăsând debutanţilor creşteri fărâmiţate ale lefurilor de mizerie cu care se obişnuiseră. Bine ar fi ca de data aceasta lucrurile să se schimbe, ca dascălii să conştientizeze rolul pe care îl primesc odată învestiţi ca aleşi ai neamului şi să lase la o parte diversele interesele ce au făcut până acum ca banii şi relaţiile să primeze, astfel încât vorbele goale despre calitate şi standarde europene să se transforme în măsuri concrete. E greu de crezut însă că profesorii parlamentari nu vor lua chipul hâd al politicienilor pursânge.