Spalarea creierelor

Mai eficientă chiar decât dictaturile
Spălarea creierelor în libertate

Cumpărarea marilor ziare - „Wall Street Journal“ în Statele Unite, „Les Echos“ în Franţa – de către persoane bogate obişnuite să distorsioneze adevărul conform propriilor interese (citiţi articolul Prădători de presă şi negustori de influenţă de Marie Bénilde), mediatizarea nelimitată a Dl Nicolas Sarkozy, canibalizarea informaţiei de către sport, meteo şi fapt divers, totul însoţit de un dezmăţ publicitar: „comunicarea“ constituie instrumentul de guvernare permanentă a regimurilor democratice. Ea este pentru democraţii ceea ce propaganda reprezintă pentru dictaturi. În cursul unei convorbiri cu jurnalistul lui France Inter, Daniel Merme, intelectualul american Noam Chomsky analizează aceste mecanisme de dominaţie şi le repune în contextul lor istoric. El reaminteşte, de exemplu, că regimurile totalitare s-au sprijinit pe resorturile comunicaţiei publicitare perfecţionate în Statele Unite după primul război mondial. În plus, el evocă perspectivele transformării sociale în lumea actuală şi cu ce ar putea să semene utopia pentru cei care în ciuda pedagogiei neputinţei induse de media, nu au renunţat să schimbe lumea.

de Noam Chomsky


Să începem cu problema mass-media. În Franţa, în mai 2005, în perioada referendumului pentru adoptarea Tratatului Constituţiei europene, majoritatea presei era pentru, însă cu toate acestea 55% dintre francezi au votat „nu“. Acesta ar fi un semn că puterea de manipulare a mijloacelor de informare în masă nu e chiar absolută. Să reprezinte votul cetăţenilor şi un „nu“ adresat presei?
Studiul pe care Edward Herman şi cu mine l-am făcut referitor la manipularea mediatică sau fabrica de consimţământ nu abordează problema efectelor mass-media asupra publicului (1). Subiectul este complicat, dar cele câteva cercetări mai de profunzime sugerează că, în realitate, influenţa mass-media se manifestă cu mai mare pregnanţă asupra populaţiei cu gradul cel mai înalt de educaţie. Masa opiniei publice pare să fie mai puţin tributară discursului presei. Să luăm, de exemplu, eventualitatea unui război împotriva Iranului: 75% dintre americani consideră că Statele Unite ar trebui să pună capăt intervenţiilor militare şi să încerce să ajungă la un acord pe cale diplomatică. Anchetele conduse de instituţiile occidentale sugerează că opinia publică iraniană şi cea americană converg în privinţa unor aspecte legate de problema nucleară: majoritatea zdrobitoare a populaţiei din cele două ţări consideră că zona care se întinde din Israel până în Iran ar trebui în întregime c**ăţată de arme nucleare, inclusiv de cele pe care le deţin trupele americane aflate aici. Însă e nevoie de îndelungate căutări ca să găseşti genul acesta de informaţie în presă. În ceea ce priveşte principalele partide politice din cele două state, nici unul dintre ele nu susţine acest punct de vedere. Dacă Iranul şi Statele Unite ar fi nişte democraţii autentice, în care majoritatea influenţează în mod real politicile publice, actuala neînţelegere în problema nucleară ar fi de mult rezolvată. Şi mai există şi alte cazuri de acelaşi fel. Dacă ne gândim, de exemplu, la bugetul federal al Statelor Unite, majoritatea americanilor doresc reducerea cheltuielilor militare şi, în schimb, mărirea cheltuielilor sociale, a creditelor vărsate în contul Organizaţiei Naţiunilor Unite, a ajutorului economic şi umanitar internaţional şi, în sfârşit, anularea reducerilor de impozite introduse de preşedintele George W. Bush în favoarea americanilor cei mai bogaţi. În toate aceste situaţii, politica dusă de Casa Albă este întru totul contrară voinţei opiniei publice. Însă sondajele de opinie care arată această opoziţie publică persistentă sunt rareori publicate în presă, iar asta înseamnă nu numai că cetăţenii sunt ţinuţi la depărtare de centrele unde se iau deciziile politice, ci şi că li se ascunde adevărul în privinţa adevă ratelor dorinţe ale oamenilor. Există o îngrijorare la nivel internaţional referitoare la abisalul „dublu deficit“ al Statelor Unite: deficitul comercial şi cel bugetar. Dar cele două nu pot fi concepute decât în relaţie cu un al treilea: deficitul de democraţie, care se tot măreşte, nu numai în Statele Unite, ci şi, în general, în mai toată societatea occidentală.
De fiecare dată când un jurnalist vedetă sau prezentatorul unui jurnal important de ştiri de televiziune este întrebat dacă se fac presiuni asupra lui, dacă este cumva cenzurat, el răspunde întotdeauna că este în întregime liber, că nu dă glas decât propriilor convingeri. Cum funcţionează controlul gândirii într-o societate democratică? Pentru că ştim cum se petrec lucrurile în cazul dictaturilor.
Când jurnaliştii sunt puşi în cauză, ei răspund de îndată: „Nimeni nu a făcut presiuni asupra mea, scriu doar ce vreau“. E adevărat. Numai că, dacă poziţia lor ar fi contrară celei dominante, ei nu şiar mai scrie editorialele. Evident că regula nu e absolută: chiar şi eu sunt publicat în presa americană, iar Statele Unite sunt departe de a fi o ţară totalitară. Însă cei ce nu satisfac anumite cerinţe minimale nu au nici o şansă să fie luaţi în seamă şi să câştige rangul de comentatori de vază. De altfel, aici se află una dintre marile diferenţe între sistemul de propagandă al unui stat totalitar şi felul în care se petrec lucrurile în societăţile democratice. Exagerând puţin, în ţările guvernate de dictaturi, statul hotărăşte ce direcţie va fi urmată şi toţi trebuie să se conformeze. În societăţile democratice se întâmplă altfel. „Linia“ nu este niciodată enunţată ca atare, ci subînţeleasă. Într-un fel, se face „spălarea creierului în libertate“. Şi chiar şi dezbaterile „pasionate“ din mass-media se situează în cadrul unor parametri consimţiţi implicit care marginalizează punctele de vedere contrare. Sistemul de control al societăţilor democratice este cât se poate de eficient: el face ca direcţiile de urmat să fie respirate o dată cu aerul ce ne înconjoară. Oamenii nu-şi dau seama de asta şi au de multe ori impresia că asistă la nişte dezbateri foarte puternice. De fapt, sistemul funcţionează infinit mai bine decât cel din societăţile totalitare. Să luăm, de exemplu, cazul Germaniei de la începutul anilor ’30. Mulţi poate că au uitat, însă ea era pe atunci ţara cea mai avansată din Europa, în toate privinţele: în artă, în ştiinţă, în tehnică, în literatură şi în filosofie. Şi apoi, într-un timp foarte scurt, s-a produs o răsturnare completă, iar Germania a devenit statul cel mai ucigaş, cel mai barbar din toată istoria omenirii. Lucrurile s-au petrecut cu ajutorul fricii oferite în doze de şoc: frica de bolşevici, de evrei, de americani, de ţigani, în sfârşit, frica de toţi cei care, în viziunea naziştilor, ameninţau însăşi temelia civilizaţ iei europene, adică pe „moştenitorii direcţi ai civilizaţiei greceşti“. Cel puţin aşa scria filosoful Martin Heidegger în 1935. Însă mass-media germane, cele care au bombardat populaţia cu acest gen de mesaje, au reluat tehnicile de marketing puse la punct de... specialiştii în publicitate americani. Să nu uităm cum se impune întotdeauna o ideologie. Violenţa nu este de ajuns pentru a domina, e nevoie de o justificare de altă natură. Astfel, atunci când o persoană îşi exercită puterea asupra alteia – fie că e vorba de un dictator, de un colonist, de un birocrat, de un soţ sau de un patron –, ea are nevoie de o motivaţie care să-i justifice acţiunile şi care e mereu aceeaşi: dominaţia este „spre binele“ celui dominat. Cu alte cuvinte, puterea se prezintă mereu pe sine ca altruistă, dezinteresată şi plină de generozitate. În anii ’30, regulile propagandei naziste erau, de exemplu, să aleagă cuvinte simple, repetate fără încetare, asociate cu emoţii, sentimente şi temeri. În momentul în care Hitler a invadat regiunea sudetă (în 1938), el a invocat pentru aceasta obiectivele cele mai nobile şi caritabile cu putinţă: necesitatea unei „intervenţii umanitare“ pentru a împiedica „purificarea etnică“ a germanofonilor şi pentru a permite ca toţi cei de acolo să trăiască sub „aripa protectoare“ a Germaniei, având sprijinul puterii celei mai avansate din lume în domeniul artelor şi al culturii. În materie de propagandă, cu toate că într-un fel lucrurile nu s-au schimbat din vremea Greciei antice, tehnicile au fost totuşi perfecţionate. Instrumentele s-au rafinat foarte mult, mai ales, în mod paradoxal, în ţările cele mai libere din lume: Marea Britanie şi Statele Unite. În aceste ţări şi nu în alte părţi s-a născut în anii ’20 industria relaţiilor publice, adică fabrica de opinii sau propaganda. Cele două ţări au înregistrat, într-adevăr, mari progres în materie de drepturi democratice (votul femeilor, libertatea de expresie etc.) atât de mult, încât statul nu mai putea stăvili aspiraţia spre libertate doar prin recursul la violenţă. Prin urmare, a trebuit să inventeze tehnologiile „fabricii de consimţământ“. Industria relaţiilor publice produce, în sensul propriu al termenului, consimţământ, acceptare şi supunere. Ea controlează ideile, gândurile şi spiritele. Prin comparaţie cu totalitarismul, suntem în faţa unui mare progres: e mai plăcut să suporţi efectele publicităţii decât să te afli într-o cameră de tortură. În Statele Unite, libertatea de exprimare este apărată de un decret pe care nu cred că-l mai cunoaşte vreo altă ţară din lume. El este destul de recent. Din anii ’60 încoace, Curtea Supremă a ridicat foarte sus ştacheta în materie de respectarea libertăţii cuvântului, ceea ce exprimă, după părerea mea, un principiu fundamental stabilit încă din secolul al XVIII-ea de către iluminişti. Poziţia c**ţii este că libertatea de exprimare este garantată, singura limită fiind ca oamenii să nu se folosească de ea pentru a instiga la crime. Dacă, de exemplu, intru într-un magazin pentru a-l jefui, unul dintre complicii mei are o armă, iar eu îi spun: „Trage!“, acest enunţ nu este protejat de Constituţie. În rest, este nevoie de un motiv cât se poate de serios pentru ca libertatea de exprimare să fie pusă sub semnul îndoielii. Curtea Supremă a reafirmat acest principiu chiar şi în favoarea membrilor Ku Klux Klan. În Franţa, în Marea Britanie şi am impresia că şi în restul Europei, libertatea de expresie este definită într-un mod foarte restrictiv. Din punctul meu de vedere, întrebarea esenţială este: are oare statul dreptul să determine ce este adevărul istoric şi să-l pedepsească pe cel ce se abate de la el? Cine gândeşte aşa înseamnă că se întoarce la nişte practici pur şi simplu staliniste. Iar intelectualii francezi nu prea vor să accepte că ei sunt înclinaţi să gândească astfel. Dar refuzul unei asemenea abordări nu ar trebui să cunoască nici o excepţie. Statul nu ar trebui să aibă la dispoziţie nici un mijloc de a-l pedepsi pe cel ce ar pretinde că Soarele se învârteşte în jurul Pământului. Principiul libertăţii de exprimare are în el ceva cât se poate de elementar: fie este apărat, în faţa opiniilor pe care le detestăm, fie nul apărăm deloc. Chiar şi Hitler şi Stalin recunoşteau libertatea de exprimare a celor care le apărau punctul de vedere. Voi adăuga că e foarte trist şi chiar scandalos că mai trebuie să dezbatem chestiunile acestea la două secole după Voltaire, care, după cum se ştie, declara: „Nu sunt de acord cu părerea dumneavoastră, însă voi face tot ce-mi stă omeneşte în putere ca să v-o puteţi exprima“. Şi e un mare deserviciu făcut victimelor Holocaustului că se adoptă una dintre doctrinele fundamentale ale călăilor lor.
Într-una dintre cărţile dumneavoastră, comentaţi fraza lui Milton Friedman: „A face profituri reprezintă însăşi esenţa democraţiei“…
La drept vorbind, cele două lucruri sunt atât de opuse unul altuia, că nici măcar nu se poate face un comentariu… Scopul democraţiei. Realizarea de profit este o boală a societăţilor noastre, sprijinită de nişte structuri speciale. Într-o societate decentă, morală, grija de a scoate profituri ar fi marginală. Să ne gândim la departamentul meu de la universitate (la Massachusetts Institute of Technology); acolo există câţiva oameni de ştiinţă care muncesc din greu ca să scoată profituri cât mai mari, dar sunt consideraţ i oarecum ciudaţi, sunt văzuţi ca nişte indivizi cu ceva tulburări psihice, cazuri aproape patologice. Spiritul care animă comunitatea academică este mai degrabă de a încerca să facă descoperiri, atât din interes ştiinţific, cât şi pentru binele tuturor.
În lucrarea ce vă este consacrată, la Editura Herne, Jean Ziegler scrie: „Au existat trei totalitarisme: cel stalinist, cel nazist, iar acum avem Tina (2) . „ Credeţi că se poate face o comparaţie între cele trei totalitarisme?
Nu le-aş pune pe acelaşi plan. Ate lupta cu „Tina“ înseamnă a înfrunta un ascendent intelectual care nu poate fi pus pe acelaşi plan cu lagărele de concentrare şi cu gulagul. Şi, de fapt, politica Statelor Unite cunoaşte o puternică opoziţie la scară planetară. În America Latină, Argentina şi Venezuela au dat afară Fondul Monetar Internaţional (FMI). Statele Unite au fost nevoite să renunţe la ceea ce reprezenta norma în urmă cu treizeci de ani: lovitura militară în America Latină. Programul economic neoliberal care a fost impus cu forţa pe tot acest continent în anii ’80 şi ’90 este astăzi respins acolo pe scară largă şi se regăseşte aceeaşi opoziţie la scară mondială împotriva globalizării economice. Mişcarea globală pentru justiţie, care ajunge în lumina proiectoarelor mediatice la fiecare Forum social mondial, nu-şi încetează de fapt nici o clipă munca. Este un fenomen foarte nou în istorie, care poate că marchează începutul unei adevărate Internaţionale. Iar principalul său cal de bătaie se referă la existenţa unei alternative. De altfel, nu-i Forumul social mondial cel mai bun exemplu de globalizare diferită pe care l-am putea da? Presa ostilă îi numeşte pe cei ce se opun globalizării neoliberale „militanţi antiglobalizare“, deşi ei luptă de fapt pentru o altă globalizare, cea a popoarelor. Se poate lesne observa contrastul dintre unii şi ceilalţi deoarece, în acelaşi timp, are loc la Davos Forumul Economic Mondial care lucrează pentru integrarea economică planetară, însă doar în interesul bancherilor, al băncilor şi al fondurilor de pensii. Puteri care controlează şi mass-media. După ele, integrarea globală este necesară, dar în interesul investitorilor. Presa dominantă consideră că acest tip de integrare e singura care merită, oarecum, denumirea oficială de globalizare. Acesta este un exemplu elocvent al felului în care funcţionează propaganda ideologică în ţările democratice. Ea e atât de eficientă, că uneori chiar şi participanţii la Forumul social acceptă să fie numiţi cu rea-voinţă „antiglobalizanţi“. Am luat cuvântul în cadrul Forumului de la Porto Alegre şi am participat la Conferinţa mondială a ţăranilor. Ei reprezintă majoritatea populaţiei planetei...
[...]
Interviu consemnat de Daniel Mermet, revizuit şi corectat de autor
LE MONDE DIPLOMATIQUE