Cate ceva despre Bruxelles si Comisia Europeana

Abia când ajungi la Bruxelles îţi faci o idee despre ce înseamnă instituţiile europene. Pe Rue de la Loi, de pildă, când vii dinspre centru, dai mai întâi de un mastodont cu 12 etaje, pe care scrie mare „Comisia Europeană”. Blocul nu adăposteşte însă decât centrul de informare al Comisiei şi câteva birouri. Pe stânga şi pe dreapta străzii se înşiră alte clădiri masive toate cu firma Comisiei. Sediul principal este o enormitate din sticlă şi oţel, în formă de Y care, de la un capăt la altul al laturilor, ocupă în lungime cam cât o staţie de tramvai din Bucureşti. Şi asta nu este tot – pe Rue de la Roi sunt câteva din cele 96 de clădiri care adăpostesc birourile Comisiei în Bruxelles. Iar pe lângă Comisie mai sunt şi alte instituţii: Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social European, Comitetul Regiunilor, fiecare cu funcţionarii săi şi clădirile proprii. De pildă, în sediul Comitetului Economic şi Social, o clădire modestă faţă de sediul principal al Comsiei Europene, dacă n-ai un ghid, poţi să cauţi ore în şir un birou. Clădirea este atât de întinsă şi întortocheată, încât abia ajuns în ea înţelegi cu adevărat sensul cuvântului labirint. Iar intrarea României şi Bulgariei a adus un plus de funcţionari, care au făcut spaţiile insuficiente, aşa că, în c**ând, Consiliul Economic şi Social va „coloniza” şi clădirea de vis-à-vis, fostă a Parlamentului European care, la rândul său, s-a extins în alte spaţii.
„Şocul imobiliar” este însă doar un mic fior faţă de senzaţiile pe care ţi le poate da descoperirea birocraţiei europene. Miile de funcţionari te duc cu gândul la filmele SF despre extratereştrii organizaţi precum furnicile. De pildă, în „traseul” unei cereri, propuneri etc., cel mai greu este să înţelegi „normele” formate în ani de birocraţie. Dacă cele aşternute pe hârtie respectă „normele”, hârtia trece fără probleme din funcţionar în funcţionar, până la cel în măsură să dea un răspuns. Iar problemele de limbaj nu se referă doar la amestecarea cuvintelor, lucru des întâlnit la cei porecliţi eurospeakeri (oameni care lucrează de câţiva ani în instituţiile europene şi au ajuns să amestece într-o singură propoziţie cuvinte din engleză şi franceză). Ci la un mod de exprimare propriu documentelor europene, un soi de limbă de lemn, astfel încât un text care la prima vedere nu pare să conţină nici o informaţie utilă devine, pentru cunoscători, mină de aur. Birocraţia europeană este atât de greu de înţeles pentru un outsider, încât s-a instituit un soi de regulă a stagiilor.
Stagiarii sunt tineri care doresc să lucreze în instituţiile europene. Pot fi remuneraţi cu până la 1.000 de euro pe lună sau lucrează fără să primească nici un ban, timp de cel mult şase luni. 1.000 de euro este un salariu de mizerie în Bruxelles, unde până şi o femeie de serviciu are 1.200. Totuşi, pe posturile de stagiari este o concurenţă crâncenă. Tineri din toată lumea, absolvenţi de universităţi prestigioase, se bat să intre în sistem şi, dacă intră, muncesc pe brânci. Ştiu că, după perioada de şase luni de leafă mică sau inexistentă, au şanse mari să-şi găsească posturi în orice firmă care vrea să facă afaceri în Uniunea Europeană şi se loveşte de hăţişul reglementărilor. Crema stagiarilor visează însă să ajungă funcţionari europeni. Se văd cu un salariu de 4.000 de euro, scutiţi de taxe (funcţionarii europeni nu plătesc decât impozite simbolice), cu viitorul copiilor asigurat de un sistem care le pune la dispoziţie creşe, grădiniţe, şcoli foarte bine cotate...
Pentru românul de rând, regulile Uniunii Europene înseamnă doar câteva directive pe care va trebui să le respectăm. Greşit: cantitatea de reglementări discutate la Bruxelles este copleşitoare. Numai Comitetul Economic şi Social European, o instituţie care reuneşte reprezentanţi ai patronilor, sindicaliştilor şi ong-urilor din toate ţările UE, „produce” în jur de 150 de avize şi propuneri pe an. Avizele se referă la proiecte care sunt iniţiate de Comisia Europeană şi în Parlamentul European. Iar domeniile sunt din cele mai diverse: de la schimbarea legislaţiei muncii, la modul optim în care trebuie aşezate oglinzile pe tractoare. Fiecare decizie poate aduce câştiguri sau pierderi însemnate în afaceri. Din acest motiv, pe lângă instituţiile europene s-a creat o altă suprastructură, cea a lobby-iştilor, care numără mii de persoane. Unii parlamentari europeni apreciază că structura este atât de complexă, încât la fiecare funcţionar european sunt „anexaţi” în medie doi lobby-işti.
În tot acest furnicar, românii par să fie cu totul pe dinafară. Din ianuarie, avem deja parlamentari europeni, precum şi patroni, sindicalişti şi ong-işti reprezentaţi în Comitetul Economic şi Social sau aleşi locali – reprezentaţi în Comitetul Regiunilor. Unii abia se dumiresc cum merg lucrurile, alţii s-au remarcat deja în faţa europenilor „vechi”. Toţi se plâng însă că în România nu-i bagă nimeni în seamă. Povesteşte Alexandru Morţun: „Din ianuarie, de când sunt vicepreşedinte al Comisiei pentru mediu din Parlamentul European, zeci de lobby-işti mi-au bătut la uşă. Evident, nu era nici un român printre ei, dar nu asta m-a surprins. Ci faptul că în ţară, la Ministerul Mediului, se discută tot soiul de strategii, dar nu mi-a dat un funcţionar telefon să-i spun ce este de actualitate în dezbaterile din instituţiile europene pe această temă. Mai rău, un coleg din Parlamentul României mă întreabă odată dacă ştiu vreun oficial mai înalt la Bruxelles căruia să-i înainteze o propunere. L-am întrebat << Vicepreşedintele comisiei de mediu din Parlamentul European ţi se pare un oficial suficient de înalt?>>. <>, mi-a răspuns el. <>, i-am spus”.

Sursa: Gandul