Melancolie de toamnă, versuri Constantin Gavrilescu

Din pom cad frunze ruginite pe alei,
desprinse sunt de toamna cea rebelă,
le răscolesc ușor în parc cu pașii mei,
printre copaci ce împletesc crengi în dantelă.

Tresar la adierea vântului hulpav
și-un foşnet sec ajunge la ureche,
este tot vântul furios, cu-al său nărav,
ce răscolește totul fără de pereche.

Scrutez adânc acum pe ceru-ndepărtat
și mă alint sub razele de soare,
privirea e atrasă de-un nor înnegurat
ce s-a ivit din neant azi în zare.

Pornește gândul meu pentru o clipă,
și cuget cum se scurge viața mea,
iar în adânc de inimă mi-e frică
că mult umbrită este soarta-mi grea.

Și totuși cred că toamna e pricina
cu bruma ce pe frunze şi-a lăsat,
sunt sigur că doar ea își poartă vina,
căci ce ador mai mult s-a-ndepărtat.

Tresar de câte ori adie vântul,
o frunză sau un zbor de porumbel,
se ştie de când Lumea și Pământul,
că vântul toamnei-i mai mereu rebel.