Feerie

Antalia-i locul
spre care zburăm,
la-nceput de vară,
ca să ne bronzăm.
Hotelul Concord
străjuit de piscine,
în Lara elitei,
mă primea pe mine.
 
Senin şi Soare,
văd munţii în zare
oglindiţi în mare.
Albastru spicat,
nuanţe mediteraneene,
zăresc printre gene;
la orizont 
cer şi mare fac front.
 
Pe pontonul alb
ca un cort de emir
fâlfâie steaguri .
Briza ce unduie
albe perdele
lasă să-ntrevedem
imaculate saltele
şi perne de vis,
prosoapele-ntinse 
– un verde deschis.
 
Veseli, bronzaţi,
şi încinşi de soare
privim orizontul în zare.
În apa albastră
vezi bancuri de peşti
şi broaşte ţestoase
cum nici nu gândeşti.
Freamată marea, briza adie,
Soarele urcă, plaja-i pustie.
 
Spre seară, mulţimea
se-ntoarce la mare
voind să mai prindă
apusul de soare.
E marea ripsată
şi fină ca moarul,
refluxul o trage în larg
de pe maluri.
 
Ne-mbie pontonul
şi-n noaptea albastră
privim orizontul
cu Luna-n fereastră.
S-aude o muzica fină,
la noi ajungând
în surdină,
şi ceru-i senin.
 
Trecut-a vacanţa
şi regretăm, 
sub foc de artificii
pe plaje dansăm.
Frumoasă vacanţă
şi marea albastră,
dar vezi? nici o mare
nu-i ca a noastră!
 
Dacă o priveşti în zare 
neagră marea ţi se pare. 
Poate şi de-aici ideea
Marea Neagră-i ca femeia,
frumoasă, învălurată
şi de alge parfumată,
navalnică, furioasă,
când nebună, când duioasă…
 
Soarele în zori răsare
poleind întreaga mare
şi delfinii trec călare
pe albe valuri foşnitoare;
cerul pare decorat
cu nori albi împestriţat.
 
Ce frumoasă, ce splendoare
Marea Neagră mi se pare,
o cunosc din altă viaţă
şi de-aceea mă răsfaţă…
uneori un val mai mare 
mă trimite la plimbare.
 
Nisipul ei este fin,
pare un covor divin,
cu cochilii presărat,
când păşeşti eşti mângâiat 
şi dacă vântul  adie 
plaja-n valuri se mlădie.
Marea Neagră e albastră,
nici o mare nu-i ca ea,
o iubesc şi-s fericită,
nu se poate compara…