MADAME SANS-GENE

Se îndrepta spre cabaret
având în gând un dor discret;
era târziu, în miez de vară,
şi El spera – poate-ntr-o seară...

Apare în fundal Sans-Gęne,
dansând lasciv, uşor obscen,
etalând forme voluptoase,
sub fine franjuri de mătase.

În ritmul indian mimează
o baiaderă ce dansează.
Şiraguri de mărgăritare
are la gât, mâini şi picioare.

Mlădie, corpu-şi unduieşte,
în lungi spirale se roteşte.
Ochii de jar îi ard în noapte,
buzele – rodii, în arşiţă coapte.

Privirile li se-ntâlnesc
întâmplător, pentru o clipă,
cât să-nţeleagă ce-şi doresc
la vremea potrivită.

Înfierbântat, neliniştit,
un cavaler, în noapte,
păşeşte sprinten către Ea
şi vorbele-i sunt şoapte.

Dorinţa-i arde, dulce chin
ce se va stinge-ntr-un suspin,
îmbrăţişări, dulci sărutări,
şi haine sfâşiate...

Au petrecut noaptea
iubind cu multă dăruire,
au adormit abia în zori,
cuprinşi de fericire.

Cu mângâieri, el încearca
dorinţa să-i trezească
şi aşteapta doar un semnal,
chitit s-o cucerească.

Înlănţuiţi în dans divin,
extazul clipei îl trăiesc,
el o sărută murmurând:
„Pot fi iubirea ta, oricând!”

Senină, ochii îşi mijeşte,
cu un sărut îl răsplăteşte
şi îl îmbie cu dulci şoapte:
„Vino, dragul meu, la noapte!”