Seara, ciorile se-ntorc,
Nimeni nu știe de unde,
Multe, negre, vorbărețe,
Roluri părând să învețe.
Or fi ciorile măicuțe –
fete fără de noroc?
Asta mă-ntrebam aseară
Singură, așa-ntr-o doară.
Unele mai obosite
Pe antene poposesc,
Parcă-s note-n portative
Muzicale, emotive…
Altele, în parc ascunse,
Stau pe ramuri nemișcate,
Voind somnul să le poarte
în visare, peste noapte.
Una pare că visează,
Tot suspină și oftează...
Ea-i prezintă unui Pașă
Rochii negre din mătase.
El îi cere să-l iubească
Și nunta s-o hotărască.
Ea-l întreabă, temerară:
Crezi în dragostea fugară?
Vreau să-ți dăruiesc palate,
inele cu nestemate,
aurul ce-am adunat,
numai ia-mă de bărbat.
Vai, de stol m-am răzlețit,
Sufletul ți-am dăruit,
Și ți-aș fi alăturea,
Dar nu stă-n puterea mea!
Mâine-n zori, la mânăstire,
Stareța va da de știre
Că o maică a plecat
Și-n cioară s-a transformat.
Stai, îți pun un văl pe față,
Că „nevoia ne învață!“...
Nimeni n-o să reușească,
în deșert, să te găsească.
Se trezește mica cioară,
Simte-n suflet primăvară…
Aripile își întinde,
Orizontul îl cuprinde,
Vede stolul ei în zare
Și-l privește, visătoare.
Inima-i în piept tresare,
Pașa, demn, ține-a ei cale.
Călărindu-și albul cal,
Flutură un negru voal.
El îi pune-n plisc o floare
Și-o sărută cu ardoare.
Vraja este spulberată:
Ține-n brațe-o mândră fată.
Vin Oct 26, 2012 10:07 pm