În apărarea dulcelui stil clasic Poezia care respectă prozodia clasică nu se mai bucură de multă vreme de o receptare critică adecvată, ea pare acum o modalitate de abordare a unei „mode retro", ba chiar o formă paradoxală de nonconformism. Nu ne referim la textele ce se vor poetice, scrise de numeroși veleitari, cu o lectură poetică precară, pentru care doar rima dă valoarea versurilor, ci la poezia autentică scrisă de adevarați creatori care nu urmăresc doar să înșire cuvinte „ce din coadă au să sune", vorba Poetului, chiar dacă scriu „în dulcele stil clasic". Printre cei care „demonstrează" că statutul valoric al poeziei în prozodie clasica nu s-a pierdut nici astăzi, o putem număra cu siguranță și pe Marilena Velicu. Numele ei a circulat mai puțin în presa literară tipărită, deși este o răsfățată a multor rețele on-line. E prezentă în câteva culegeri literare ( merită menționată „Vise și pasiuni" ), în revista „Cenaclul de la Păltiniș", dar reușită cea mai importantă de până acum este volumul de debut, „Poeme pentru el", apărut anul trecut. Această nouă carte este, am putea spune, „o continuare" a cele precedente. Găsim aici aceeași folosire abilă a prozodiei clasice într-o poezie sentimentală, elegiacă, dar care adesea e răvășită himeric de neliniști lăuntrice. Poeta liricizeaza „visele prăfuite" într-o interesantă combinație de euforie și nostalgie. Când închide ecluza viselor, poezia ei rămâne un remediu al precarității cotidiene și evidențiază imuabilul romantic generat de iubire în fiecare dintre noi. Titlul cărții, o sintagmă, care sugerează, la o primă impresie, vetustul, Visele prăfuite, este metafora acestui romantism imuabil. Titlul e ales și pentru a ne arăta că autoarea nu se teme de acuzația de a nu avea individualitate poetică, de pericolul repetării unor motive si exprimări de mult știute. Volumul incantenează gesturi sentimentale, nu lipsite de intensitate dramatică, printr-o notație poetică simplă în care se poate observa capacitatea de a esențializa metaforic trăirile și de a convinge prin sinceritatea confruntării cu ipostazele „viselor". Marilena Velicu nu vrea sa cucereasca noi teritorii poetice, metafora ei nu epatează. Eul ei liric asipră spre iubirea ideală dorită într-un cadru romantc: „Aprinde lumânări pe șemineu deseară/ Și scrie-mi te iubesc cu litere de ceară", se întreabă „de ce nu trece timpul ca melcul de încet?", descrie toamnele care nu pot să fie decât „ruginii și fără tine", „pianul vechi neacordat în vreme" și reface „treptele iubirii". Dar „Visele prăfuite" pot să dea viață lirismului. Cititorii care preferă poezia eminamente lirică, găsesc în Marilena Velicu o poetă preferată. Silviu Guga
DUMINICA 6 MAI 2012, LA BUCURESTI, LANSEZ VOLUMUL "VISE PRAFUITE" LOCAȚIA Biserica Adventista de ziua a 7-a Str. Ticus Nr. 7 Bucuresti cartier Balta Alba, piata Nicolae Grigorescu Marilena Velicu
Precizez că Marilena Velicu este ortodoxă, și nu are nicio legătură cu această confesiune.
Joi Apr 05, 2012 11:02 pm