Făptură plamădită din a iubirii șoapte,
te-ndură de sărmanul ce bântuie prin noapte.
Cătând o adiere din suflul tău ușor,
se duce-ntr-o tavernă să bea de al tău dor!
Și de i-e cupa plină, de sânge rubiniu,
pe gât îl dă pe dată, se ducă pe pustiu!
El nu mai are vrere și nici o alinare,
doar ție ți se-nchină, cătând eliberare.
În verdele-ți privirii, răstălmăcește firea
și pentru-al tău sărut, înfruntă omenirea.
Ii fuse-nscris pe frunte, durerea s-o adape
și-ar fi viteaz ca leul, dacă i-ai fi aproape!
Dar tu nalucă blândă, spre nalt te-ai avântat,
lăsându-l pe el pradă, sărman înfometat!
Nu mai e om, e umbră pe cruce răstignit,
de zbucium și iubire pe veci încremenit!
Și de-a mușcat odată din fructul cel oprit,
din el, nu mai poți face, samaritean smerit!
El vede adevărul, doar când e cupa plină
și uită de a lumii taină, uită de lumină!
Rodica Cernea
Sam Apr 09, 2011 11:41 am