Rătăcesc, fără mine prin culoare de vis care curg
și mi-e cald, și-mi doresc, doar răcoarea din crâng.
Nuferi albi, ridicați peste ape stătute, semeți,
alburind, verde trist și-ncântând pe mai marii poeți.
E un joc de culori, șuvoaie nebune curgând,
pe ulciorul, ce-l poartă copila la râul din veselul crâng.
Clipa înfiptă, într-un secol ce-alergă pe aripi de vânt,
e iluzia clar obscură, din liniștea, unui simplu cuvânt.
N-o aud, nu o văd, nu o știu, nu o simt, dar o vreau,
este clipa sublimă trăită aici și în veci, eu, cu mine o iau!
Crucea mea, e făcută din albe petale de crin,
și în pumnul meu strâns, e speranța născută din anii de chin!
Doar o ploaie curată de toamnă, ce curge în ropot șuvoi,
ar putea să ne-aducă speranța pierdută, de mulți dintre noi!
Rodica Cernea