REFLECTII DESPRE SPIRITUALITATEA POPORULUI ROMAN - DUMITRU STANILOAE

OMENIA
Notiunea romaneasca a omeniei e tot asa de greu de definit ca si notiunea dorului. Ea nu e notiune livresca si deci usor de definit cum este cea indicata de cuvantul german Menschlichkcit, sau menschlich, sau de cel francez humain.
Cuvintele germane Menschlichkeit, menschlich se apleaca spre ideea de mila, avand un sens apropiat de barmherzigkeit. Iar cuvantul francez humain are, de asemenea, aproape numai un inteles sentimental.
Grecii nu au un derivat de la anthropos incarcat de bogatia de sensuri a cuvantului romanesc si nici slavii nu au un derivat de la celovek, care sa afirme echivalentul omeniei.
Numai poporul roman a creat de la om un derivat incarcat de tot idealul spre care trebuie sa tinda omul; numai poporul roman a vazut in om aceasta potenta de suprema calitate, care poate exista in lume.
Omenia romaneasca are multe sensuri; ea e prezenta in mod difuz intr-o multime de insusiri ale poporului, roman. E un nume general pentru toate relatiile cinstite, atente, sincere, intelegatoare, lipsite de ganduri de inselare a semenilor.
A fi „om de omenie” inseamna a fi om adevarat, a fi realizat adevaratele calitati de om.
Omenia inseamna frana in calea tuturor pornirilor care coboara pe cineva de la treapta de om.
„Om de omenie” nu-i o insusire posibil de practicat in izolare, ci e o relatie cu ceilalti, e relatia normala a omului cu semenii sai.
Aceasta nu inseamna ca omenia trebuie sa fie lipsita de putere. Dimpotriva, celui ce vrea sa tina in frau egoismul sau chiar individualismul dornic de acte care uimesc, dar nu folosesc nimanui, i se cere o mare putere.
Dar o si mai mare putere i se cere celui ce adauga la aceasta frana a egoismului sau a individualismului nepasator sau dornic de acte uimitoare, dar nefolositoare, efortul de a-si trai viata cu un folos pentru altii, in slujba altora.
Au fost si la noi unii care au depreciat notiunea romaneasca de omenie, pornind de la dispretuirea nictzscheiana a omului. Ei au vazut in omenie un fel de multumire cu existenta cenusie, umilita, un fel de cersire de mila si de iertare pentru faptul de a exista si de a incomoda in oarecare fel pe cineva. Sensul acesta minor al omeniei ei 1-au dedus din expresii ca „un biet om de omenie”, „oameni suntem”.
Nu s-a remarcat insa ca atribuindu-se in mod gresit un caracter general expresiei „un biet om de omenie”, s-a admis implicit ca a fi om de omenie inseamna a accepta situatia de „biet” om, deci cel ce vrea sa scape de aceasta situatie trebuie sa foloseasca metodele necinstite si exploatatoare ale neomeniei, prin care ceilalti au scapat de situatia de „bieti” oameni.
Se pune deci intrebarea: in afara de alternativa „biet om de omenie” sau om necinstit nu mai exista, in conceptia poporului nostru, nici o alta posibilitate? Nu poate exista un om de omenie care sa nu fie un „biet” om in raport cu ceilalti?
Poporul nostru n-a generalizat expresia „biet om de omenie”. Aceasta a folosit-o uneori numai pentru a stigmatiza un mediu care are ca rezultat ca un om de omenie trebuie sa se afle in situatia unui „biet” om. Faptul ca poporul nostru n-a generalizat insa aceasta expresie dovedeste ca in realitate exista oameni de omenie fara a fi bieti oameni, ca deci nu trebuie renuntat la omenie pentru a scapa de situatia unui „biet” om. Chiar in folosirea ei negeneralizata expresia „un biet om de omenie” cuprinde nu atat o nota de dispret pentru un om de omenie, cat o incriminare a unei nedrepte oranduiri sociale, care face posibil ca un om de omenie sa fie un „biet om”.
Depinde apoi de cine foloseste expresia alegerea unuia dintre cele doua sensuri posibile ale ei. Un om cinstit o foloseste indignandu-se pentru situatia de „biet om”, in care e tinuta omenia cuiva; un imoral o foloseste cu o nota de dispret pentru acest „neajutorat” „biet om de omenie”.
„Omenia” nelegata de starea de „biet om” a fost posibila mai ales in trecutul mai indepartat, cand in general majoritatea oamenilor din sat, daca nu toti, erau cinstiti. In timpul mai nou, inmultindu-se smecherii si inselatorii, cel ce refuza metodele acestea poate deveni usor un „biet om”.
Dar aceasta ne arata si calea de iesire din aceasta situatie: sa luptam pentru a ridica din nou din punct de vedere moral nivelul general al societatii.
Era de egalizare sociala pe care o traim a redus distanta sociala si materiala dintre oameni, adica dintre oamenii care apar ca „bieti oameni” fata de altii, care nu sunt in aceasta situatie. Prin aceasta astazi e mai usor ca omenia sa nu mai tina pe cineva in situatia inferioara de „biet om”, in comparatie cu altii, care sunt deasupra acestei stari prin neomenia lor.
In general, „a fi om de omenie” inseamna a si lupta pentru omenie, a lupta prin rusinarea si mustrarea celui care practica acte de neomenie; e o lupta care pentru a ramane lupta a omului de omenie trebuie sa fie bazata totdeauna pe exemplul personal.
Caci omenia nu implica numaidecat o blandete pasiva, ci o blandete care, folosind si asprimea, isi arata la sfarsit iertarea pentru cel care a fost ajutat sa se elibereze din neomenie.
Omenia e un respect, o sfiala de om, o rusine de om de a fi necinstit cu el si cu toti, dar nu de cei ce si-au intinat frumusetea umanitatii cu o murdarie morala. Pe acestia i-a dispretuit poporul nostru si i-a doborat fie prin lupta directa, ca in cazul lui Fat-Frumos, fie, cand nu s-a putut prin lupta deschisa, prin pacaleala care 1-a privat pe individul lipsit de omenie de avantajele lui dobandite prin neomenie si 1-a facut de rasul lumii.
Omenia ca respect de om se acopera in parte cu dreptatea, iar neomenia, cu nedreptatea. Dar cu o nedreptate care nu e identica totdeauna cu respectul legii date, caci si legea poate fi nedreapta, poate favoriza situatii avantajoase pentru unii si dezavantajoase pentru altii.
Prin omenie un om se comporta fata de alt om ca fata de un egal al sau in umanitate, ca fata de un participant la umanitatea sa proprie. Dincolo de legi, raportul de omenie e un raport de la om la om, ca intre partasii aceleiasi umanitati nu intr-un mod strict separat, ci oarecum comun.
De aceea, omul de omenie considera suferinta si jignirea semenului sau ca o suferinta si ca o jignire proprie, pentru ca atinge o umanitate care este si a lui.
Prin omenie, cel ce respecta pe altul respecta o umanitate pe care o poarta si el.
„A se omeni” fata de altul, pe care prin aceasta „il omeneste”, inseamna a-si descoperi si a respecta propria umanitate, descoperind-o si respectand-o pe a altuia, sau a se ridica la nivelul propriei umanitati, ridicand-o pe a altuia.
Manifestand omenia mea, dovedesc ca am descoperit pe celalalt in umanitatea lui; descoperind umanitatea altuia nu se poate sa nu ma ridic la umanitatea din mine. Printr-un singur act descopar umanitatea din amandoi. Este o singura umanitate in amandoi, desi e purtata de doua subiecte.
Prin omenie ne-am descoperit comuniunea in umanitate, in felul acesta nu poate deveni cineva om decat in masura in care descopera pe ceilalti oameni ca oameni si-i trateaza ca oameni. Sunt om in solidaritate cu ceilalti, incercand sa cobor pe altul de la treapta de om, ma cobor pe mine; ridicandu-1 pe altul in constiinta si comportarea mea la starea de om, m-am ridicat pe mine. Realitatea „om” este astfel o realitate corelativa. Posibilitatea mea ca om e legata de grija de altii.
Daca dupa momentul unui act de neomenie a reactionat in mine umanitatea pe care o port, datorita unei suferinte provocate altuia, ma rusinez fata de umanitatea mea, rusinandu-ma fata de umanitatea lui, pentru ca in esenta umanitatea lui e umanitatea mea.
Mi-e rusine ca n-am fost om, pentru ca netratandu-1 pe celalalt ca om, degradandu-1 pe el ca om, m-am degradat pe mine.
Mi-e rusine de un act prin care am jignit deodata umanitatea lui si umanitatea mea. Daca as exista numai eu, nu mi-ar fi rusine de degradarea umanitatii mele.
Umanitatea e data in mai multe persoane, pentru ca in felul acesta sa pot simti rusine si fata de mine jignind pe altul; pot simti rusine pentru jignirea umanitatii mele, intrucat am jignit-o in persoana altuia.
Omenia este, astfel, o sensibilitate la umanitatea comuna, care nu se lasa usor si total inabusita, care reactioneaza, in primul rand, din mine.
Umanitatea mea persista chiar daca ma silesc sa o inabus. Persista si reactioneaza la actele mele de inabusire a ci prin comportarea mea neomenoasa fata de altul.
Omenia este sensibilizarea umanitatii din mine si descoperirea unitatii dintre ca si umanitatea celuilalt. Umanitatea fiind comuna diferitelor subiecte umane, isi afirma si isi activeaza unitatea prin sensibilitatea manifestata in relatia dintre subiectele care sunt purtatorii aceleiasi umanitati.
De aceea, „dreptatea” pe care o implica omenia este nu numai o stare de egalitate exterioara intre doua subiecte despartite, ci si o relatie sau o comunicare afectiva intre purtatorii comuni si deci egali ai aceleiasi umanitati.
Poporul roman manifesta, prin sensibilitatea particulara la ceea ce se cheama omenie, o sensibilitate deosebita la comuniunea in umanitate.
Umanitatea, in el si-a pastrat intr-un mod deosebit de accentuat sensibilitatea comunicanta, sensibilitatea ca mijloc de activare a unitatii sau a comunitatii umanitatii in subiectele diferite in care este ipostaziata.
Poporul roman, punand omenia ca sensibilitate a umanitatii la unitatea ei in varful valorilor imanente, a avut in ea nu numai izvorul tuturor valorilor, ci si garantia unitatii, si prin aceasta a pus un dig puternic in calea individualismului occidental, manifestat fie in reducerea comunitatii umane la treapta unei societati subordonate autoritatii externe a unei conduceri infailibile, fie prin acceptarea haosului de opinii, de ideologii si de tendinte contradictorii, cu incercarea de a pastra o oarecare unitate in planul politic, prin aritmetica democratiei.
Omenia reprezinta pentru poporul roman trezvia deosebita la umanitate si la comuniunea in umanitate; reprezinta activarea acestei comuniuni in umanitate; reprezinta constiinta umanitatii si a comunitatii in ea ca valoare suprema imanenta si criteriul oricarei valori. Dar aceasta inseamna ca in umanitate si in comunitatea in ea este stravezie si.eficace adancimea ultimei taine a existentei.
In sfiala de om, in respectul de om, in rusinea de a nu fi om, exprimate prin omenie, romanul resimte sfiala de taina sfanta a omului. Murdarirea morala, batjocorirea, tararea in noroiul moral a semenilor, atragerea lor la acte inconstiente si cinice inseamna golirea omului de tot ce e sfant in el. Omul acela e capabil de orice. Caci pentru el nu mai exista nimic demn de respect.
Expresia „oameni suntem” poate insemna, de fapt, o ingaduinta reciproca, condamnabila a unor greseli vrute sau nevrute, cand e folosita inainte de savarsirea acelor greseli. Dar cand este folosita dupa savarsirea lor, poate insemna si o intelegere care se abtine de la o implacabila condamnare a celui ce a gresit, chiar daca cel ce acorda aceasta intelegere n-a gresit in acelasi fel.
In acest caz, expresia manifesta constiinta neputintei omului de a se mentine intr-o absoluta impecabilitate. Se manifesta si in aceasta o sensibilitate a comunitatii in umanitate cu celalalt.
Dar expresia „oameni suntem” are si o forma inversa: „doar suntem oameni”, adica ai incredere in mine, caci sunt om, caci suntem oameni si de aceea „vorba-i vorba”. „Om” in aceasta expresie inseamna fiinta cea mai vrednica de incredere.
Deci calitatea de om il obliga pe cineva. Altfel, cade din calitatea de om.
Cuvantul omului trebuie sa fie mijlocul de autoangajare neclintita.
Oamenii sunt fiinte legate intre ele prinlr-o comunitate si intr-un respect reciproc nu numai prin simtire, ci si prin vointa.
Numai respectand pe celalalt ca om sunt si eu om.
„Om” este o notiune corelativa: sunt om intrucat esti si tu om pentru mine, suntem oameni impreuna. Aceasta e o calitate data, dar si o inalta obligatie reciproca, cea mai inalta obligatie reciproca pentru a mentine sau actualiza calitatea celei mai inalte fiinte imanente, pe care o reprezentam fiecare si cu care avem de a face.
Calitatea aceasta nu se mentine si nu se actualizeaza prinlr-o comportare molesita, ci printr-un efort continuu, care reprezinta cel mai incordat eroism moral; n-ai fost „om” cand n-ai sarit in apararea semenului tau, cu mari riscuri pentru interesele tale sau chiar cu primejduirea vietii tale.
Este evident ca a fi „om” include o larga gama de stari si de comportari, de la intelegerea afectuoasa a greutatilor si chiar a greselilor semenului, pana la cea mai lucida intuire si severa implinire a indatoririlor morale fata de acela.
„A fi om la locul lui” exprima .mai mult aceasta severitate fata de sine insusi in implinirea indatoririlor fata de semenul propriu sau fata de colectivitatea din care face parte. Aceasta persista in calitatea de om, nu cade din ea.
Rezulta ca nu e un lucru usor a fi „om”.
Acelasi inteles, cu accentuarea unei note de curaj, e cuprins in expresia „cutare a fost om odata”, adica a pus in relief accentuat umanitatea lui, cum nu se prea intampla la tot pasul.
In raport cu aceste ultime expresii, s-ar parea ca „omenia” pune mai mult in relief nota sentimentala a umanitatii, respectul si blandetea fata de altul, cu ferirea de a face rau, de a nedreptati pe altul, cata vreme „neomenia” ar exprima in ea insasi „cruzimea”, desconsiderarea, calcarea in picioare a celorlalti.
Dar avand in vedere ca pentru respectul, intelegerea, menajarea afectuoasa a altuia e necesara o infranare a egoismului propriu, omenia include si o nota de eroism moral.
Totusi, se poate conchide ca ceea ce se accentueaza in mod deosebit prin „omenie” e nota afectiva, pe cand in expresiile „om la locul lui”, „a fi om odata”, se accentueaza mai mult constiinta severa a propriei datorii fata de altii. Insa ultimele expresii implica si intelesul celei dintai, precum si viceversa.
Se poate spune deci ca prin valoarea imanenta suprema pe care poporul roman o acorda „omeniei” si „omului”, el manifesta umanismul sau profund si prezent in toate starile sale sufletesti si in toate atitudinile sale, am zice in toata fiinta sa.
E un umanism prin care cunoaste si recunoaste intelectual si afectiv valoarea omului ca cea mai inalta valoare imanenta si se angajeaza cu sever eroism moral in respectarea si promovarea ei. E capacitatea intuitiei lucide si afective a acestei valori, ceea ce-i mai mult un program intelectual si moral.

sfantul_calinic a scris:

Omenia e contrarul individualismului

De-aia nu se pot integra romanii-n Occident.

sfantul_calinic a scris:

Nu s-a remarcat insa ca atribuindu-se in mod gresit un caracter general
expresiei „un biet om de omenie”, s-a admis implicit ca a fi om de
omenie inseamna a accepta situatia de „biet” om, deci cel ce vrea sa
scape de aceasta situatie trebuie sa foloseasca metodele necinstite si
exploatatoare ale neomeniei, prin care ceilalti au scapat de situatia
de „bieti” oameni.

Adica nu sunt bieti oameni cei care s-au ajuns, oamenii deja "facuti". Altfel spus: sarac, dar cinstit. Sau: facerea de bine e f... de mama.

tgeorgescu a scris:

sfantul_calinic a scris:

Omenia e contrarul individualismului

De-aia nu se pot integra romanii-n Occident.

In caz ca se intreba cineva de ce in religiile orientale egoul este condamnat: pentru ca ele au aparut la popoare cu mentalitate colectivista. Acolo tribul si familia dicteaza asupra individului, propriu-zis religiile lor nici nu accepta conceptul de individ, acesta fiind un concept occidental (ele merg pe principiul pazeste-ne Doamne de asa ceva si nu ne duce in calea ispitei vestice).