Parintele Calciu despre experimentul satanic de la Pitesti

Autor Michele
60 de ani de la inceperea patimilor reeducarii din inchisoarea Pitesti




Sufletul nostru a murit

– Revenind la Pitesti, cand a inceput reeducarea?
- In ’49, de Craciun.
- Ati stiut ceva dinainte despre ce se pregatea, ati avut vreun semn?
- Da, am stiut ceva dinainte, pentru ca la un moment dat au inceput sa
scoata din celula oameni care nu se mai intorceau. Ii luau si aduceau
altii. Si mai era ceva: din celula in care stateam, puteam vedea pe
fereastra, pe diagonala, camera 4 Spital, unde incepusera reeducarile.
La inceput inchideau geamurile si nu se auzea nimic.
Pe urma, cand situatia lor a devenit infloritoare si-si puteau permite
orice, ii torturau pe detinuti cu geamurile deschise. Se auzeau tipete.
Apareau cate unii la geam si noi ii intrebam, asa, prin semne, ce se
intampla acolo. Credeam ca se uita pe geam pe furis, dar ei erau de
fapt oameniilor.
- Si cum ati aflat pana la urma?
- Asa, putin cate putin. La un moment dat ne-au scos la o comisie care facerea trierea pentru trimierea la lucru si un
baiat din celula noastra l-a intalnit acolo pe prietenul lui cel mai
bun, care intrase deja in reeducare. S-a apropiat sa-l intrebe ceva,
dar acela s-a uitat la el si i-a zis: “Banditule, da-te la o parte! Stai mai departe de mine!”. Atunci am inteles ca lucrurile stateau foarte grav.
- Dar nu intuiati exact ce s-a petrecut?
- Inca nu, dar dupa o bucata de vreme m-a luat Georgescu, gardianul, si m-a dus intr-o celula unde au
venit doi baieti cu care statusem impreuna mai demult. Acestia m-au
intrebat tot felul de lucruri marunte si au inceput sa ma bata.
- A fost un soc momentul acesta?
- Nu, pentru ca noi ne asteptam acolo la orice. Adica stiam ca daca ajungi pe mana lor, se poate intampla orice cu tine: sa mori, sa te schimbi… Deci aceia m-au luat cu niste lucruri banale: ca am ascuns o iconita, ca am zis ca pot sa ma omoare, dar eu icoana n-o dau…
- Lucruri pe care le spuseseti de fata cu ei?
- Le spusesem, dar erau nevinovate. Si m-au scos asa trei zile la rand. Ma
duceau intr-o celula goala si aceia ma bateau. Seara ma aduceau acasa,
in celula in care stateam, la ai mei, care ma intrebau ce s-a intamplat
acolo, pentru ca toti erau curiosi sa stie ce se petrece, ce au de gand
cu noi. Si le spuneam ce mi-au facut si ei se cruceau, saracii, ca nu
le venea sa creada. Mai tarziu m-am gandit ca acestia doi care m-au
batut nu erau oameni rai, care au facut asta din placere, ci au vrut sa
ma previna, sa-mi dea un mesaj: ca nu este posibila schimbarea pentru
nimeni.
- Bine, dar mesajul acesta vi l-au dat cumva cu stirea Securitatii,
ca doar gardianul va ducea in celula aceea cu incuviintarea lui
Turcanu, probabil.
- Fara indoiala. Totusi cred ca atunci cand m-au intrebat lucrurile
acelea marunte, ori au vrut sa ma intimideze, sa-mi reduca orice
rezistenta, ori au vrut sa ma previna sa nu ma las batut degeaba.
Oricum, eram umflat in urma bataii si in timpul acesta am fost dus in
fata comisiei de triere pentru munca, unde era si Nicolski. Am vazut acolo pe multi dintre colegii mei, batuti, care in momentul cand erau intrebati de comisie ce s-a intamplat spuneau: “M-am lepadat de Miscarea Legionara, m-am lepadat de taranisti, m-am lepadat de reactionari, de acum am devenit un om nou”. Nu pricepeam nimic. Cand am ajuns si eu in fata lui Nicolski, m-a intrebat de ce sunt umflat. Se astepta sa spun la fel, ca m-am rupt de trecut si asa mai departe. I-am spus: “Domnule,
nu inteleg, am fost dus intr-o celula si batut de doi detinuti. Eu
inteleg sa ma bata gardianul, dar de ce sa ma bata detinutii?” Nicolski a ras si a zis: “Inca ai coltii tari, dar o sa ti-i rupem noi!”.
- Si v-a facut ceva?
- Atunci nu. M-am intors in celula si la scurt timp au scos altul
dintre noi, pe Scutaru, si l-au batut. El nu s-a mai intors inapoi.
Bineinteles, acum nu mai aveam alt subiect de discutie decat ce se
petrecea acolo. Ne
asteptam la lucruri grozave, ni se parea ca moartea e printre noi. Si
ne rugam la Dumnezeu sa ne scape, altceva n-aveam ce sa facem. Imi
aduc aminte ca aveam in celula un student in anul intai la Filosofie,
la Cluj. Il chema Mircea Soltuz. Baiatul acesta a avut un duh adanc al
priceperii. El ne-a spus noua, celor care eram cu el in celula, ceva
care ne-a intors pe dos, dar care mai tarziu s-a dovedit a fi adevarat.
Noi vorbeam intre noi ca o sa fim batuti, ca n-o sa spunem nimic… Si el
a zis: “Pe mine nu ma sperie bataia, sau ca trebuie sa dau o declaratie. Am sa dau si declaratie…
Pe mine ma sperie insa ce va fi dupa asta! Ca nu poate actiunea lor sa
fie o simpla bataie. Ei vor cere ceva de la mine. Asta ma sperie pe
mine. Ce ne vor cere dupa ce am spus tot ce stiam, dupa ce am dat
declaratie?!”.
- Nu va gandeati atunci ca se va ajunge la lucruri grave, la apostazie?
- Nu, deloc! Noi credeam ca trebuie sa declaram ce s-a intamplat in
inchisoare si afara, lucruri de acestea. Dar el a avut o intuitie mai
adanca decat noi. Si cand ne-a spus prima data lucrul asta, imi
aduc aminte ca am inceput sa-l evitam. Adica eram in continuare
prieteni, dar nu mai discutam in fata lui, fiindca eram convinsi in
sinea noastra ca o sa ne toarne. Nici nu ne trecea prin cap ca inainte
de a se gandi el sa spuna ceva despre noi, vom spune noi singuri, ca
fiecare va trebui sa spuna despre el!
- Era ceva de neconceput atunci!
- Sigur. Pe urma ne-au scos din celulele de temnita grea si
ne-au bagat in doua-trei celule mari, cate patruzeci-cincizeci de insi
in fiecare. Si ne-au amestecat. Erau tot felul de oameni pe care nu-i
cunosteam. Erau si cativa dintre cei trecuti prin batai, dar ei n-aveau
voie sa ne spuna nimic. Cu unii dintre ei statusem in celula inainte, discutasem…
- Acum se purtau distant, sau care era atitudinea lor?
- Nu spuneau nimic, iar noi stiam ca au trecut prin bataie. Erau foarte
speriati si ne priveau asa, cu un fel de mila. Si noi ziceam ca de
acuma ei au devenit informatori. Sunt lucruri de neinteles astazi. Si
imi amintesc ca a venit la mine Chirica Balamiscu si mi-a spus: “Nu
vrei sa-mi repari galentul?” Si zic: “Ba da, ba da!”. S-a asezat asa,
pe vine, langa mine, si imi tot dadea instructiuni, unde sa bat cuiul,
unde sa vina, nu stiu ce… Si-mi zice la un moment dat: “Sa stii ca nu este nici o portita de scapare!”.
El trecuse prin bataie. A si fost omorat pe urma. Eu m-am uitat lung la
el si m-am dus la ceilalti, cu care fusesem in celula: “Uite ce mi-a spus Chirica!”
Chirica era acolo un fel de sef peste noi, un om foarte respectat, cu
vechime in Miscarea Legionara. Venea de la Suceava, mi se pare. Si
le-am zis: “Uite acesta ce spune! Ne indeamna sa ne denuntam unul pe altul!”
- Si el ce-a zis?
- El de atunci n-a mai vorbit cu mine. A venit insa Mihai Scutaru, care
statuse cu noi in celula si cu care eram bun prieten. Bineinteles, l-am
primit in pat cu mine – ca dormeam doi pe un pat – si trei
nopti baiatul asta n-a inchis un ochi! Trei nopti! Il vedeam cum se
intoarce de pe o parte pe alta si tot timpul ofta. Si dupa trei nopti,
mi-a spus ce s-a intamplat. Mi-a povestit tot ce se putea povesti.
Noaptea, pe soptite, sub patura. Spunea ca acolo n-ai nici o posibilitate sa rezisti, ca e bine sa spui tot ceea ce stii ca stiu si altii. “Nici sa nu te gandesti ca vei putea sa rezisti, ca vei putea sa…”
- El se referea la faza de demascare, sau la ceva mai profund? Il pusese sa se lepede?
- Nu. Deocamdata era faza de investigatie, dar
pentru noi asta era partea cea mai grea, pentru ca pe cealalta nu ne-o
puteam imagina. Ei, si acum trebuia sa dai informatii din celula,
pentru ca se faceau discutii publice. Imi amintesc ca era un
copilas acolo, Marin Dumitrescu, student la Geografie, un tanar foarte
subtirel si slab, care spunea ca el moare de gat cu Turcanu, daca vine
in celula…
- Stia de Turcanu?
- Toata lumea stia de acum. Nu cunosteam in detaliu ce face, dar stiam destul. Si cand a venit Turcanu, i-a zis: “Hei, Dumitrescule, te iei de gat cu mine?”… Asta a inghetat: “Nu, nu…eu n-am nimic cu dumneavoastra”.
Si cand i-a dat Turcanu un pumn in falca, i-a fracturat maxilarul.
Dumitrescu a cazut pe podea si a ramas cu gura stramba pana cand a
iesit din inchisoare, pentru ca n-a venit nimeni sa-i faca nimic. A
ramas cu o groapa in loc de maxilar. Acesta a fost un lucru foarte
inspaimantator pentru noi… Pe urma Turcanu a mai batut pe cativa acolo,
de fata cu ceilalti.
- Cam cati erati?
- Eram vreo patruzeci.
- Si n-a protestat nimeni? Ca nu erau numai reeducati!
- Nu erau decat vreo patru-cinci reeducati, dar teroarea era
instalata si nu mai puteai face nimic. Acum stiam de batai, stiam de
toate.
- Si gardienii, au fost obligati la o atitudine dura?
- Oarecum parca simteai in ei mila, desi n-o manifestau. Simteai mila
pentru ca se uitau asa, foarte ciudat, la noi, nu ca inainte. In plus,
incepusera infometarile si eram toti foarte slabi, niste umbre.
Pe urma au inceput bataile, comitetul de demascare…Unii au fost batuti
foarte crunt, incat nici nu mai erau oameni. Toate acestea creasera o
stare de groaza…
- In perioada asta, duhovniceste cum erati, aveati o stare de frica, va rugati, erati intr-un fel de deznadejde?
- Era frica si nici nu ne mai rugam, de-acum…Eu ajunsesem asa,
intr-o stare de prostatie si a inceput sa ma bantuie gandul sinuciderii.
- Deci ati intrerupt cumva legatura cu Dumnezeu, nu va mai puneati nadejdea in El…
- Da, si aveam un coleg din Cluj, cu care dormeam in pat si cu care ma
imprietenisem fosrte tare. Primisem de la administratie sapun, ca sa ne
scriem demascarile si i-am scris pe sapun: “Hai sa ne sinucidem impreuna!”. Dar n-aveam un plan, nu stiam cum. Si i-am scris: “Cand iesim afara, ne aruncam cu capul in jos, de pe scari si ne fracturam gatul”.
Nu era inaltime, erau vreo doi metri. Ei, si sapunul asta l-am pus sub
perna. Se pare insa ca in timp ce eram afara au facut perchezitie,
pentru ca pe urma m-au chemat cei de la comitet, m-au batut, in
sfarsit… Atunci am stat prima data de vorba cu Turcanu.
- Cum era acest Turcanu, puteti sa-i faceti o descriere?
- N-as putea sa-i fac descriere fizica, pentru ca nu te puteai uita
la el… adica noi eram deja speriati si nu ne puteam uita deloc la el. M-au dus acolo sus, in celula lui, unde te chema sa dai declaratii. Si mi-a spus: “Tu esti baiat de taran, ai dus o viata grea…”. Stii, te lua ca si cum nu te obligau ei. “Tu te dai cu astia? Ce, tu esti ca astia?”… Eu nu ziceam nimic. Atunci mi-a strigat: “Esti
putred! Nu esti tu burghez, dar esti mai putred decat toti burghezii
astia! Voi, prostii astia care v-ati lasat inselati si ati ajuns mai
rai decat sefii vostri!”…
- Nu v-a facut nimic pentru incercarea de sinucidere?
- Nu. El m-a chemat sa-mi spuna ca e o prostie. Dar stia probabil ca atunci cand ajungi in imposibilitatea sa te aperi, caderea este aproape.
- Si specula momentul…
- Cred ca a speculat momentul, da. Ma rog, dupa aceea a fost o
perioada mult mai grea si s-a rupt firul meu… Si n-am mai vazut
nimic…Pe urma a fost numai intuneric. O perioada de intuneric mare!
- Considerati perioada aceasta ca pe una de posedare, de demonizare?
- Bineinteles, toata reeducarea a fost o lucrare satanica! Diavolul
si-a ales niste oameni de acolo, dintre noi, care au fost inzestrati –
si de administratie, si de satana – cu puteri demonice si care au facut
ce li s-a poruncit. Chiar si Turcanu, car era el de ingrozitor si
spaima lumii, a fost un instrument. Adica, a fost un demonizat. Totusi,
eu nu cred ca a murit fara pocainta. Acuma, sigur ca in jurul lui se
crease o aura de indracit si de criminal, si asta era o intimidare
pentru oricine, chiar si pentru colaboratorii lui…
- Nu era intr-o relatie normala, ca intre colaboratori?
- Nu! Cand se rastea Turcanu la cineva, tremurau si ei. Si mai era
un lucru: multi dintre colaboratorii lui au cazut mai tarziu in
dizgratie. Mi-aduc aminte de Caziuc, Dumnezeu sa-l ierte, ca a fost
pus la un moment dat sef al comitetului de demascare din camera
noastra. Si el s-a comportat ca un adevarat sef de comitet. Peste
putina vreme insa, au descoperit ca ascunsese o mare parte din
activitatea sa legionara din trecut. Fusese poate in vreo functie, ceva
si n-a spus. Si a venit Turcanu, care l-a batut pana l-a lasat aproape
mort.
- De fata cu ceilalti?
- Da, in fata noastra. Acelasi lucru a fost si cu Nuti Patrascanu. El
era un baiat foarte bun, toti care-l cunoscusera afara spuneau asta si
se mirau cand auzeau ca e in comitetul de demascare. Nuti a ascuns
faptul ca logodnica lui fusese legionara si a mancat o bataie care l-a
distrus. Saracul, chiar se scrantise putin…
- Era o intimidare?
- Sigur. Ziceau ca asa o sa patim toti: “Noi
stim, descoperim tot pana la urma, nu exista sa ascundeti ceva de noi!
Nu va ascundeti nici iubitele, nici parintii, nici bunicii, nimic,
nimic! Aici facem un om nou, care rupe toate legaturile cu trecutul! Sa
fii un om nou…!”
- In perioada asta neagra a sfintiei voastre, au reusit sa va schimbe ideile incat chiar sa credeti ca e bine ce face Turcanu?
- A
fost o spalare de creier, dar nu, nu ajungeam sa cred. Insa cateodata
mai aveai, asa, impresia ca totul e o minciuna si ca ce fac ei este
adevar… Oricum, tortura era asa de mare incat la un moment dat simteai
ca tot ce n-ai spus era o piatra pentru tine: nu mai puteai sa o duci.
A ascunde ceva, orice, despre parinti, despre prieteni, a nu marturisi
pana la capat, toate deveneau asa de monstruoase in timpul acela de
teroare, asa cresteau in inima si in mintea noastra, incat iti plesnea
capul si te duceai singur si spuneai. Si
astfel inima noastra s-a golit. Sufletul nostru a murit, sau cel putin
a amortit. Si asta a fost caderea noastra. De aici incolo nu te mai
interesa nimic. Nici macar instinctul de conservare nu mai lucra. Ce
mai mare bucurie pentru noi ar fi fost sa murim decat sa trecem prin
ceea ce treceam atunci.
- Si-n tot timpul asta nu puteati spune nici o rugaciune?
- Nu, nu puteam.
- Cat a durat aceasta departare de Dumnezeu?
- Vreo doi ani.
- Si ce simteati atunci?
- Tot sufletul meu se razvratea impotriva acestei
situatii. Dar peste toate incercarile de a te acomoda, de a scapa de
nebunie, era teroarea. Orice ai fi
facut, de teroare nu scapai! Si cata vreme e teroare, nu poti fi in
liniste, orice ai face, chiar daca ai lucra in sensul teroarei.

Ultima batalie a fost castigata de Dumnezeu

– Care a fost de fapt tinta acestui regim de teroare de la Pitesti?
- Tinta a fost sufletul nostru. Incepand
cu Revolutia franceza, oprimantii au lucrat asupra victimelor nu numai
prin detentiune si crima, ci si prin reeducare. Revolutia franceza s-a
facut prin reeducare. Am citit ca printul mostenitor al familiei
regale, un copil inteligent, de vreo zece ani, a fost dat, dupa
detronarea tatalui si a mamei sale, sa fie reeducat de un cizmar betiv. Acela ii striga: “Capet, vino incoace!”. “Iata-ma!”, raspundea copilul. Cizmarul ii dadea un picior in spate si ii spunea: “Pleaca de aici!”,
si tot felul de insulte. Pe urma i-a dat sa bea. Iar el avea numai zece
ani. Si l-a facut betiv. Toata reeducarea aceasta a lui era pentru ca
la procesul mamei sale sa fie acuzator. Si intr-adevar, si-a acuzat mama la proces, iar regina a fost decapitata.
Cam asa s-a lucrat si la Pitesti. Au incercat sa distruga in noi ceea
ce educatia parinteasca, educatia sociala si Biserica pusesera. Si
pentru asta au incercat sa ne izoleze, sa fim singuri. Mi-aduc aminte niste versuri din inchisoare ale lui Constantin Oprisan: “Sa vezi ca nevazute adancuri desfac,/Pe demoni cum stau singuri si ingerii perechi”.
Intr-adevar, iconografia Evului Mediu ii prezinta pe demoni izolati,
cate unul, in vreme ce serafimii, heruvimii, daca nu-s mai multi, sunt
macar doi. Asa au vrut sa faca din noi: fiinte izolate, fara relatie cu aproapele, ca o insula singuratica intr-un ocean de nenorocire.
- Lucrul acesta l-ati inteles abia mai tarziu, nu?
- Da. Cand am intrat prima data in inchisoare,
aveam douazeci si doi de ani. Plini de entuziasm, toti credeam ca
biruim, spargem zidurile, rupem gratiile… ca nimic nu ne poate tine
acolo, ca sacrificiul nostru va fi de scurta durata si vom iesi de
acolo biruitori, plini de glorie! N-a fost asa.Treptat-treptat
s-a stins in noi entuziasmul si trebuia sa ne indreptam spre ceva.
Singura nostra salvare a fost rugaciunea. Sau te aruncai cu capul
inainte in credinta si in rugaciune, sau ramaneai afara si ajungeai
bolnav sufleteste, nebun pana la urma, sau mureai. Nadejdea in oameni
se spulberase, nadejdea in noi se spulberase. Nu mai ramanea decat
nadejdea in Dumnezeu.
- Totusi, multi au pierdut-o si pe aceasta…
- Eu cred ca fiecare am facut un compromis, vorbesc asa, in general... Eu stiu ca am facut un compromis, eu stiu ca am cazut. Dar in acelasi timp mai stiu si ca Dumnezeu m-a ridicat.
Vedeti, tehnica a masurat rezistenta lemnului, a fierului, a firului de
par si a firului de ata. Dar rezistenta sufletului omenesc cine o poate
masura…?! Pentru ca au fost oameni care au
cazut in fata torturii si altii care n-au cazut. Iar dintre cei care
n-au cazut in fata torturii, multi au cazut in fata ispitelor, dupa ce
s-au eliberat. Nu se poate masura. Sufletul omenesc scapa oricarui fel de masuratoare, el nu este o entitate masurabila.
Securitatea, cand a incercat sa ne distruga, a stiut ca la un moment
dat sufletul nostru va ceda. De fapt nu sufletul, ci vointa nostra buna
va ceda. Ei au crezut ca sufletul se distruge prin trup, pentru ca
erau materialisti. Au crezut ca daca trupul este chinuit pana dincolo
de limitele rezistentei umane, sufletul este desfiintat si pot face cu
el ce vor, asa cum a facut Simon cizmarul cu printul mostenitor al
Frantei. Dar nu este asa. Daca un material se rupe, daca un lemn se
rupe, este greu sa-l mai refaci. Insa sufletul, daca “se rupe”, sa
stiti ca se reface. Sufletul inmugureste. Asa cum inmugureste un copacel sau o ramura pe care ai frant-o, asa inmugureste sufletul. Treptat-treptat ne-am refacut. Si fara indoiala, spun eu, ca am fost mai buni dupa ce ne-am refacut.
- Acum, dupa ce priviti in urma, de ce credeti ca a ingaduit Dumnezeu aceasta cadere?
- Cred ca a ingaduit Dumnezeu caderea pentru ca noi ne socoteam tari pe noi insine, ne socoteam foarte tari. Aveam o educatie a suferintei mai mult decat altii. Noi eram pregatiti pentru suferinta, spusesem cuvinte mari in privinta asta. Si Dumnezeu a ingaduit caderea ca sa ne arate cat suntem de slabi si sa iesim mai buni. Si eu cred ca am iesit mai buni.
- Ar fi prea indraznet sa ne gandim ca Dumnezeu a ingaduit suferinta
de la Pitesti si din inchisori in general, pentru ca acolo a foat
material uman foarte bun, oameni care puteau sa duca ispitele pentru ei
si pentru altii?
- Pai, noi n-am prea dus ispitele, sa stiti. Adica ispitele le-am dus, dar n-am dus suferinta aceea… doar unii au dus-o. Insa eu zic ca e in Scriptura, cand Dumnezeu a vrut sa spulbere Sodoma si Gomora si Avraam s-a tocmit cu ingerii… Daca
erau zece oameni buni, cetatea era salvata. Sigur, erau mai mult de
zece oameni buni in Pitesti, insa eu cred ca asta a fost o ispasire
pentru intregul neam. Buni sau rai, cum am fost, noi am fost jertfele. Noi
am fost tapul pe care ramiii isi puneau mana si ii alungau in pustie,
ca sa duca pacatele lor. S-a pus pe noi mana tarii acesteia, ca sa
platim pentru tot poporul.
- Cum caracterizati acum, dupa mai bine de o jumatate de veac, experimentul Pitesti?
- Asa socotesc, ca toata actiunea aceea de acolo a fost lucrarea diavolului.
A fost un razboi intre bine si rau. A fost o incercare. A fost un fel
de univers in care binele si raul s-au luptat. Batalia s-a dat in inima
noastra. Dar inima noastra n-a fost un camp inert, ca un camp de bataie geografic.
Ci campul acesta din inima noastra trebuia sa incline de o parte sau de
alta, inspre biruinta iadului, sau inspre biruinta raiului. Cred ca in
multe imprejurari, din cauza teroarei si a spaimei, inima noastra a dat
diavolului castig de cauza. Dar pana la urma Dumnezeu ne-a intors pe
fiecare inapoi. Ne-a dat la fiecare sansa de a purta ultima batalie. Caci ultima batalie n-a fost la Pitesti. Ultima batalie a fost in inima noastra, atunci cand am scapat din Pitesti. Si pentru cei mai multi, in inima celor mai multi, ultima batalie a fost castigata de Dumnezeu.
- Considerati deci ca experienta asta v-a ajutat?
- Incontestabil.
- Care ar fi rezultatul ei final?
- M-a imbogatit duhovniceste.
(din: (Viata parintelui Gheorghe Calciu dupa marturiile sale si ale altora, Editura Christiana, Bucuresti, 2007)