Repetabila povara- Adrian Paunescu

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Cine nu are parinti

Ratacit pe pamant, ca e mare sau mic
Cine n-are parinti nu mai are nimic.

C-a fost vreme de paci, c-a fost timp de razboi,
Ei asa au dorit, sa se mute in noi.

Si acum, daca ei, care-au fost, nu mai sunt,
Noi, in noi, ii purtam si le suntem mormant.

C-au murit ordonat, dupa cum li s-a dat,
A cadea violent, a se stinge treptat.

N-aveam timp pentru ei, pareau dusi in alt veac
Si acum ne miram ca sunt palizi si tac.

Nu pareau de prisos, se simteau de prisos
Si acum, inapoi, ii chemam dureros.

Intr-un tragic motiv, intr-un tragic efect,
Ce simteam indirect, azi ne doare direct.

Si-n sicriu ii purtam, cu capacul rasfrant
Si acasa plecam, si-i lasam in mormant.

Si nici nu ne gandim sa venim inapoi,
Poate nu au murit si mai striga la noi.

Si, probabil, curand, vom vedea, vom simti,
Ca-ntre noi si parinti au crescu vesnicii.

Ca-ntre noi si parinti urca drumul de lut,
Drum de neinteles, drum de nestrabatut.

Dar acum e tarziu si simtim si vedem
Ca parintii devin robii altui sistem.

Si ce suflet avem, sa-i bagam in pamant,
Dedicati, noi si ei, ritualului sfant.

Daca-n viata au fost, fie blanzi, fie fermi,
Ii fixam in pamant, ii trimitem la viermi.

Dumnezeu ne-a uitat, varsta-si iese din minti,
Mor parintii in noi, noi murim in parinti.

Vine iarna in ceas si da viscolul spic,
Cine n-are parinti nu mai are nimic.

Niste oameni mai plang, niste clopote bat,
Cine n-are parinti este mort si ingropat.

Este ultimul rau, este ultimul rapt,
Cine n-are parinti nu exista, de fapt.

Nu exista averi, nu exista noroc,
Cine n-are parinti ce sa aiba in loc?

N-are pret nici un pret, n-are nimb nici un nimb,
Cine n-are parinti, ce sa aiba in schimb?

Cine n-are parinti, are ultimul drept,
De-a porni-o prin timp, cu tot viscolu-n piept.

Timpurii suferinti si tardive cainti,
Un popor de orfani, cine n-are parinti.



ADRIAN PAUNESCU

Repetabila povara ( II )

Am mai scris despre voi, dragii nostri parinti,
Cand erati mai activi, cand erati mai fierbinti
Si ce-am scris m-a durut, si ce-am scris v-a durut,
Am privit indelung, ca ochi mut spre ochi mut.

Si acum, mai batrani, si acum mai tarziu
Imi mai cereti sa spun, imi mai cereti sa scriu,
Cautati peste timp c-un benefic repros,
Peste rana de os ochelarii sunt rosi.

Inainte putin, inapoi amintiri
Si ce degete-aveti, zi de zi mai subtiri,
Numai calciu batran pe la incheieturi
Si vecini mai nervosi si nepoti mai impuri.

Ce sa scriu despre voi, dragii nostrii batrani,
V-as minti, insa stiu ca priviti in fantani
Si din ele vedeti cum v-ati stins si v-ati dus
Si remedii nu sunt si intoarceri nii nu-s.

Vin postasii la voi, zambitori uneori,
Telegrame purtand cu nepoti rotunjori
Si voi faceti un chef cu un vin indulcit
Si cu paine si unt cat un varf de cutit.

Dimineata plecati, ca la treburi candva,
Dar la pranz oboseala de umeri va ia,
Zi de pensie-aveti, sarbatoare aveti,
Cand sunteti guralivi si sunteti indrazneti.

Mai vorbiti prin oras, mai vorbiti intre voi
Cat va costa un loc de mormant pentru doi.
Si la mers va-ndemnati mai rigizi, mai domoli,
Cautati leacuri noi pentru vechile boli.

Si nici lacrimi in ochi nu mai tineti acum
Cand traiti fara trai si aproape postum.
Dragii nostri parinti, suferinzi si batrani,
Miorite spre voi mai coboara din stani.

Si va spun despre noi ce mai e si ce nu-i
Si v-ati plange cuiva, dar taceti nimanui.
Si ce plug v-a taiat in obraz brazde-adanci
Si ce vulturi fatali v-au strigat de pe stanci?

Mai ramaneti cu noi, nu plecati nicaieri,
Nu ne sunteti batrani, nu ne sunteti poveri.
Va iubim tot mai mult, nopti si zile n-ajung,
Insa voi hotarati c-ati trait prea-ndelung.

Hai, priviti-ne in ochi, cat nimic nu s-a frant,
Ce-i cu voi de priviti insistent in pamant?
Locul vostru e-aici, nu va strangeti asa.
Vai, ce mici ati ramas sub povara prea grea.

Totdeauna prea mici cei batrani ne raman
Ca-ntr-o zi ca pe prunci i-om purta langa san.

pentru scrisurile astea il iert de toate pacatele pe A.P.
ce bine-i sade poetului cand nu face politica...

Eu am incercat sa-l pastrez asa cum era el pe vremea cand stateam langa radio si ascultam "Cenaclul flacara", un pic interzis de regim.