Uitare

Afară, dincolo de zona nimănui, sub ciuperca roşie,dispare fără s-o ştie nimeni
………..Memoria.
O inima frânta, o persoana nedumerita, si o multime nepasatoare sunt rezultatele imaginilor întâlnite . Va trebui să izbească asfaltul cu privirea ori de câte ori prin faţa ochilor apar imaginile şi dispar cu un pocnet neauzit, ca bulele de săpun. ... subconstientul îi joacă feste
. Parcuri. Proclamaţii. Abandonuri.Crize.Crime.Iubiri. Exiluri.Violuri.Incesturi .Descoperiri.Vise .
Lumea continuă să se învârtească, insensibilă la nefericiţii prinşi în coaja sa, ca muştele-n dulceaţă, la tropăiala creaturilor care o populează …. oraşe timide şi impertinente.
……. Epocile se dezlânează, printre noi, peste ea, întindem mâinile, avem cheia dospită în degetul mic, o ridicare nepăsătoare din umeri, curiozitatea râncezind pe gene, ea nu mai are nevoie de osteneala noastră, adevărul trosnind sub unghia stângă, ei nu îi trebuie nici osteneala noastră bolnavă. Întrebările şi-au pierdut între timp sensul. Am trimis-o la drum, ne întâmpină din adâncul vremii, alunecăm pe lângă epoci care, pare-se, nu ne vorbesc atât de limpede ca a ei. Cândva, ar trebui să o întâlnim.

Strigăt înăbuşit de nedreptăţi nepăsătoare

,,un univers rural cu flori, vecini
ţigani şi rom, un fir ca de roman
şi apă din furtun la rădăcini
de porodici, poveşti, cu greu un ban.

parcă-n sătmar bunica a murit
a doua oară, fără ca şi eu
s-apuc să o salvez de-un ipocrit
şi să condamn simţirea tip muzeu

de parcă un catren ar face mult…
bunică obosită de-ai tăi prunci,
atât aş vrea iar glasul să-ţi ascult
să-mparţi iar pînea moale, ca atunci.''

La primul cântat al cocoşilor,
Exact atunci când luna plină se retrăgea
Către propriul dormitor celest,
M-am ridicat de lângă tine şi am ieşit
În aburul dimineţii
Pentru a da piept cu regretul că o altă noapte a trecut...
Nu te-am răpit din vise, iar pe prispa casei bătrâneşti
În care ne-a găzduit ultimul ţăran autentic
Am aprins o ţigară ascultând cum satul
Intona o odă pe mai multe voci unei alte zile...
Te-am lăsat învelită cu o pătură de lână,
Respirând uşor prin visul de femeie împlinită,
O poartă cu răsuflare caldă
Prin care trec adeseori pentru a mă izola
De tot şi de toate...
Ultimul ţăran autentic mi-a adus o cană de lapte proaspăt
Şi m-a invitat politicos să arunc ţigara
Care întina cu fumul albastru aerul pur al dimineţii rurale...
Muşcând din pâinea de casă coaptă pe vatră,
Am înţeles că brutăriile moderne nu sunt altceva
Decât copii nereuşite ale cuptorului acelui ţăran
Şi am blestemat în gând laptele vândut la cutie,
Pasteurizat corespunzător spre înşelarea
Gustului de orăşean predispus la compromisuri culinare...
Ai ieşit pe prispă în picioarele goale,
Cu vânticel de primăvară în păr
Şi mi-ai spus că niciodată nu ai dormit
Aşa de bine...
Pregătit să plece către câmpul identificat cu propra-i viaţă,
Ultimul ţăran ne-a privit cu ochi de Moş Timp sfătos,
Spunându-ne în timp ce se îndrepta către răsăritul de soare
”Măi copii, îmi dispar ridurile unul câte unul
Atunci când vă văd alături”...
Râzând, i-am făcut cu mâna
Şi l-am urmărit amândoi, cu mirare sub gene,
Până când s-a contopit cu soarele, înghiţit de orizont...