La cafenea

angelarusu a scris:

Foarte frumoase legendele pe care dvs le postati aici iar eu le citesc cu placere sunt ca un copilas careia ii plac povestile

Şi mie imi plac poveştile.

angelarusu a scris:

Intr-o primavara, o prepelita aproape moarta de oboseala — ca venea de departe, tocmai din Africa — s-a lasat din zbor intr-un lan verde de grau, la marginea unui lastar. Dupa ce s-a odihnit vreo cateva zile, a inceput sa adune betigase, foi uscate, paie si fire de fan si si-a facut un cuib pe un mosoroi de pamant, mai sus, ca sa nu i-l inece ploile; pe urma, sapte zile de-a randul a ouat cate un ou, in tot sapte oua mici ca niste cofeturi si a inceput sa le cloceasca.

Ai vazut cum sta gaina pe oua? Asa sta si ea, doar ca ea in loc sa stea in cotet, sta afara in grau; si ploua, ploua de varsa si ea nu se misca, ca nu cumva sa patrunza o picatura de [color:29ea=#0494e1! important]ploaie la oua. Dupa trei saptamani i-au iesit niste pui draguti, nu goi ca puii de vrabie, imbracati cu puf galben ca puii de gaina, dar mici, parca erau sapte gogosi de matase, si au inceput sa umble prin grau dupa mancare. Prepelita prindea cate o furnica, ori cate o lacusta, le-o firimitea in bucatele mici, si ei, pic! pic! pic! cu cioculetele lor, o mancau numaidecat. Si erau frumosi, cuminti si ascultatori; se plimbau primprejurul mamei lor si cand ii striga: “Pitpalac!” repede veneau langa ea. Odata, prin iunie, cand au venit taranii sa secere graul, al mai mare dintre pui n-a alergat repede la chemarea ma-sii, si cum nu stia sa zboare, hat! l-a prins un flacau sub caciula. Ce frica a patit cand s-a simtit strans in palma flacaului, numai el a stiut; ii batea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut noroc de un taran batran, care s-a rugat pentru el:
— Lasa-l jos, ma Marine, ca e pacat de el, moare. Nu-l vezi ca de-abia e cat luleaua?!
Cand s-a vazut scapat, fuga speriat la prepelita sa-i spuie ce-a patit.
Ea l-a luat, l-a mangaiat si i-a spus:
— Vezi ce va sa zica sa nu ma asculti? Cand te-i face mare, o sa faci cum ai vrea tu, dar acum, ca esti mic, sa nu iesi niciodata din vorba mea, ca poti sa patesti si mai rau.

Si asa traiau acolo linistiti si fericiti. Din seceratul graului si din ridicarea snopilor se scuturasera pe miriste o groaza de boabe cu care se hraneau si, macar ca nu era vreo apa prin apropiere, nu sufereau de sete, ca beau dimineata picaturi de roua de pe firele de iarba. Ziua, cand era caldura mare, stau la umbra in lastar; dupa-amiaza, cand se potolea vipia, ieseau cu totii pe miriste; iar in noptile racoroase se adunau gramada, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepelitei. Incet-incet puful de pe ei s-a schimbat in fulgi si in pene, si cu ajutorul mamei lor au inceput sa zboare.

Lectiile de zbor se faceau dimineata spre rasaritul soarelui, cand se ingana ziua cu noaptea, si seara in amurg, caci ziua era primejdios din pricina heretilor, care dadeau tarcoale pe deasupra miristii. Mama lor ii aseza la rand si ii intreba: “Gata?” “Da”, raspundeau ei. “Una, doua, trei!” Si cand zicea “trei”, frrr! zburau cu totii de la marginea lastarului tocmai colo langa cantonul de pe sosea si tot asa indarat. Si mama lor le spunea ca-i invata sa zboare pentru o calatorie lunga, pe care trebuiau s-o faca in curand, cand o trece vara.

“Si o sa zburam pe sus de tot, zile si nopti, si o sa vedem dedesubtul nostru orase mari si rauri, si marea.” Intr-o dupa-amiaza pe la sfarsitul lui august, pe cand puii se jucau frumos in miriste imprejurul prepelitei, aud o caruta venind si oprindu-se in drumeagul de pe marginea lastarului. Au ridicat toti in sus capetele cu ochisorii ca niste margele negre si ascultau. “Nero! inapoi!” s-a auzit un glas strigand. Puii n-au priceput; dar
mama lor, care intelesese ca e un vanator, a ramas incremenita. Scaparea lor era lastarul, dar tocmai dintr-acolo venea vanatorul.

Dupa o clipa de socoteala, le-a poruncit sa se pituleasca jos, lipiti cu pamantul, si cu nici un pret sa nu se miste.
— Eu o sa zbor; voi sa ramaneti nemiscati; care zboara, e pierdut. Ati inteles? Puii au clipit din ochi c-au inteles si au ramas asteptand in tacere.
Se auzea fasaitul unui caine care alerga prin miriste si din cand in cand glasul omului:
— Unde fugi? inapoi, Nero!
Fasaitul se apropie — uite cainele: a ramas impietrit cu o laba in sus, cu ochii tinta inspre ei.
— Nu va miscati, le sopteste prepelita si se strecoara binisor mai departe.

Cainele paseste incet dupa ea. Se apropie grabit si vanatorul. Uite-l: piciorul lui e acum asa de aproape de ei, incat vad cum i se urca o furnica pe carambul cizmei. Vai! cum le bate inima. Dupa cateva clipe prepelita zboara ras cu pamantul, la doi pasi de la botul cainelui, care o urmareste; vanatorul se departeaza strigand: “Inapoi! inapoi!” Nu poate trage, de frica sa nu-si impuste cainele; dar prepelita se preface asa de bine ca e ranita, incat cainele vrea cu orice pret s-o prinda; iar cand socoteste ea ca e in afara de bataia pustii, zboara repede spre lastar.

In vremea asta puiul al mai mare, in loc sa stea nemiscat ca fratii lui, dupa cum le poruncise ma-sa, zboara; vanatorul ii aude paraitul zborului, se intoarce si trage. Era cam departe. O singura alica l-a ajuns la aripa. N-a picat, a putut zbura pana in lastar; dar acolo, de miscarea aripii, osul — la inceput numai plesnit — s-a crapat de tot, si puiul a cazut cu o aripa moarta. Vanatorul, cunoscand desimea lastarului si vazand ca trasese intr-un pui, nu s-a luat dupa dansul, socotind ca nu face truda de a-l cauta prin lastar. Ailalti pui nu s-au miscat din locul unde-i lasase prepelita. Ascultau
in tacere.

Din cand in cand se auzeau pocnete de pusca si glasul vanatorului strigand “Apporte!” Mai tarziu caruta s-a indepartat inspre vanator pe drumeagul lastarului; incet-incet pocnetele si strigatele s-au pierdut, s-au stins, si in tacerea serii care se lasa nu se mai auzea decat cantecul greierilor; iar cand s-a innoptat si rasarea luna dinspre Cornatel, au auzit deslusit glasul mamei lor chemandu-i din capul miristii: “Pitpalac! pitpalac!”
Repede au zburat inspre ea si au gasit-o. Ea i-a numarat: lipsea unul.

— Unde e nenea?
— Nu stim, a zburat.
Atunci prepelita disperata a inceput sa-l strige tare, mai tare,
ascultand din toate partile. Din lastar i-a raspuns un glas stins: “Piu! piu!”...

Cand l-a gasit, cand i-a vazut aripa rupta, a inteles ca era pierdut; dar si-a ascuns durerea, ca sa nu-l deznadajduiasca pe el... D-atunci au inceput zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plansi cum fratii lui se invatau la zbor dimineata si seara; iar noaptea, cand ailalti adormeau sub aripa mamei, el o intreba cu spaima:
— Mama, nu e asa ca o sa ma fac bine? Nu e asa c-o sa merg si eu
sa-mi arati cetati mari si rauri, si marea?
— Da, mama, raspundea prepelita, silindu-se sa nu planga.

Si a trecut vara. Au venit taranii cu plugurile de au arat miristea; prepelita s-a mutat cu puii intr-un lan de porumb de alaturi; dar peste catava vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au taiat cocenii si au intors locul; atunci s-a mutat in niste parloage din marginea lastarului. In locul zilelor mari si frumoase au venit zile mici si posomorate, a inceput sa cada bruma si sa se rareasca frunza lastarului. Pe inserate se vedeau randunici intarziate zburand in rasul pamantului, ori palcuri de alte pasari calatoare, iar in tacerea noptilor friguroase se auzeau strigatele cocorilor, mergand toate in aceeasi parte, catre miazazi.

In inima bietei prepelite era o lupta sfasietoare. Ar fi vrut sa se rupa in doua: jumatate sa plece cu copiii sanatosi, care sufereau de frigul
toamnei inaintate, iar jumatate sa ramaie cu puiul schilod, care se agata de ea cu disperare. Suflarea dusmanoasa a crivatului, pornita fara veste intr-o zi, a hotarat-o. Decat sa-i moara toti puii, mai bine numai unul — si fara sa se uite inapoi, ca sa nu-i slabeasca hotararea, a zburat cu puii zdraveni, pe cand al ranit striga cu deznadejde:
— Nu ma lasati! Nu ma lasati!

A incercat sa se tarasca dupa ei, dar n-a putut, si a ramas in loc, urmarindu-i cu ochii pana au pierit in zarea dinspre miaza-zi. Peste trei zile, toata preajma era imbracata in haina alba si rece a iernii. Dupa o ninsoare cu viscol, urma un senin ca sticla, aducand cu dansul un ger aprig. La marginea lastarului, un pui de prepelita, cu aripa rupta, sta zgribulit de frig.

Dupa durerile grozave de pana adineaori, urmeaza acum o piroteala placuta. Prin mintea lui fulgera crampeie de vedenii... miriste... un caramb de cizma pe care se urca o furnica... aripa calda a mamei. Se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort, cu degetele ghearei impreunate ca pentru inchinaciune.

Autor: Ion Alexandru Bratescu-Voinesti

angelarusu a scris:

La marginea lastarului, un pui de prepelita, cu aripa rupta, sta
zgribulit de frig.
Dupa durerile grozave de pana adineaori, urmeaza acum o piro-
teala placuta. Prin mintea lui fulgera crampeie de vedenii... miriste...
un caramb de cizma pe care se urca o furnica... aripa calda a mamei.
Se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort, cu degetele ghearei
impreunate ca pentru inchinaciune.

Înduioşător.

Se spune că, odată, Soarele a coborît într-un sat la horă, şi a luat chipul unui fecior. Un zmeu l-a pîndit şi l-a răpit dintre oameni, închizîndu-l într-o temniţă. Lumea s-a întristat, păsările nu mai cîntau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai rîdeau. Nimeni nu îndrăznea, însă, să-l înfrunte pe zmeu.
Într-o zi, un tînăr voinic s-a hotărît să plece să salveze Soarele. Mulţi dintre pămînteni l-au condus şi i-au dat din puterile lor ca să-l ajute să-l biruie pe zmeu. Drumul lui a durat trei anotimpuri: vara, toamna şi iarna. În cele din urmă, tînărul a găsit castelul zmeului şi au început lupta. S-au înfruntat zile întregi pînă cînd zmeul a fost doborît.
Deşi slăbit şi rănit, tînărul a reuşit să elibereze Soarele, care s-a ridicat pe cer înveselind lumea. Viteazul n-a ajuns însă să vadă primăvara.
Sîngele cald din răni i s-a scurs în zăpadă şi, în timp ce aceasta se topea, din pămînt au început să răsară flori albe, ghioceii, vestitorii primăverii.
De atunci, tinerii împletesc doi ciucuraşi, unul alb şi altul roşu, pe care îi oferă fetelor pe care le iubesc sau celor apropiaţi. Roşul înseamnă dragoste pentru tot ce este frumos amintind de culoarea sîngelui voinicului, iar albul simbolizează sănătatea şi puritatea ghiocelului, prima floare a primăverii.

sfantul_calinic a scris:

Se spune că, odată, Soarele a coborît într-un sat la horă, şi a luat chipul unui fecior. Un zmeu l-a pîndit şi l-a răpit dintre oameni, închizîndu-l într-o temniţă. Lumea s-a întristat, păsările nu mai cîntau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai rîdeau. Nimeni nu îndrăznea, însă, să-l înfrunte pe zmeu.
Într-o zi, un tînăr voinic s-a hotărît să plece să salveze Soarele. Mulţi dintre pămînteni l-au condus şi i-au dat din puterile lor ca să-l ajute să-l biruie pe zmeu. Drumul lui a durat trei anotimpuri: vara, toamna şi iarna. În cele din urmă, tînărul a găsit castelul zmeului şi au început lupta. S-au înfruntat zile întregi pînă cînd zmeul a fost doborît.
Deşi slăbit şi rănit, tînărul a reuşit să elibereze Soarele, care s-a ridicat pe cer înveselind lumea. Viteazul n-a ajuns însă să vadă primăvara.
Sîngele cald din răni i s-a scurs în zăpadă şi, în timp ce aceasta se topea, din pămînt au început să răsară flori albe, ghioceii, vestitorii primăverii.
De atunci, tinerii împletesc doi ciucuraşi, unul alb şi altul roşu, pe care îi oferă fetelor pe care le iubesc sau celor apropiaţi. Roşul înseamnă dragoste pentru tot ce este frumos amintind de culoarea sîngelui voinicului, iar albul simbolizează sănătatea şi puritatea ghiocelului, prima floare a primăverii.

MAi dar la cafenea nu este mai nimeni decat eu uneori si sfantul_calinic unde e restul sau nu va place cafeaua

angelarusu a scris:

sfantul_calinic a scris:

Se spune că, odată, Soarele a coborît într-un sat la horă, şi a luat chipul unui fecior. Un zmeu l-a pîndit şi l-a răpit dintre oameni, închizîndu-l într-o temniţă. Lumea s-a întristat, păsările nu mai cîntau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai rîdeau. Nimeni nu îndrăznea, însă, să-l înfrunte pe zmeu.
Într-o zi, un tînăr voinic s-a hotărît să plece să salveze Soarele. Mulţi dintre pămînteni l-au condus şi i-au dat din puterile lor ca să-l ajute să-l biruie pe zmeu. Drumul lui a durat trei anotimpuri: vara, toamna şi iarna. În cele din urmă, tînărul a găsit castelul zmeului şi au început lupta. S-au înfruntat zile întregi pînă cînd zmeul a fost doborît.
Deşi slăbit şi rănit, tînărul a reuşit să elibereze Soarele, care s-a ridicat pe cer înveselind lumea. Viteazul n-a ajuns însă să vadă primăvara.
Sîngele cald din răni i s-a scurs în zăpadă şi, în timp ce aceasta se topea, din pămînt au început să răsară flori albe, ghioceii, vestitorii primăverii.
De atunci, tinerii împletesc doi ciucuraşi, unul alb şi altul roşu, pe care îi oferă fetelor pe care le iubesc sau celor apropiaţi. Roşul înseamnă dragoste pentru tot ce este frumos amintind de culoarea sîngelui voinicului, iar albul simbolizează sănătatea şi puritatea ghiocelului, prima floare a primăverii.

Bine că aplauzi, dar poveste când mai scri?

A fost odata un om bogat, care si-a luat ca nevasta de-a doua o femeie rea si ingamfata, cu doua fete ce-i semanau leit.
Barbatul avea la randul lui o fiica buna ca painea calda. Mama vitrega nu putea suferi harurile acestei tinere copile, ce le faceau pe fetele ei si mai nesuferite.
Fata era pusa sa roboteasca prin casa cat e ziulica de mare. Spala vase, freca podelele din camerele doamnei si domnisoarelor, dormea intr-un pod pe un brat de paie, in timp ce surorile ei se lafaiau in camere dichisite, cu paturi moi si oglinzi in care se vedeau din cap pana-n picioare. Sarmana fata era tare chinuita si nu indraznea sa se planga tatalui ei, care stia de frica nevestei.
Cand isi termina treaba, se cuibarea in cenusa, intr-un colt al vetrei, si din aceasta pricina o poreclisera "Cenusareasa".
Cu toate hainele sale ponosite, Cenusareasa era mult mai frumoasa decat surorile ei, in ciuda vesmintelor lor bogate.
Intr-o buna zi, fiul regelui puse la cale o mare petrecere la care fura poftite toate fetele frumoase din imparatie ca si surorile Cenusaresei, vestite prin frumusetea lor. Cenusareasa calca pentru surorile ei, iar ele nu vorbeau decat de toaletele lor.
- Voi purta rochia de catifea rosie, spuse sora cea mare.
- Iar eu, fusta cea alba, mantia tesuta cu flori de aur si colanul de diamante,
Surorile cerura parerea Cenusaresei, care le sfatui cum stia mai bine, ba chiar se oferi sa le aranjeze pieptanaturile. Astfel surorile incuvintara ca Cenusareasa sa le pieptane.
Ele o intrebara:
- Cenusareaso, ti-ar placea si tie sa mergi la bal?
- Vai, domnisoarelor, va bateti joc de mine? Acolo nu-i loc pentru una ca mine!
- Ai dreptate, lumea s-ar prapadi de ras, vazand-o pe Cenusareasa la bal.
Fata, care era buna la suflet, le ajuta la pieptanat pe cele doua surori, care nu mancasera timp de doua zile, rabdand de foame in fata oglinzii.
In sfarsit, sosi si seara petrecerii. Surorile plecara si Cenusareasa le urmari cu privirea. Cand le pierdu din ochi, se porni se verse lacrimi amare. Nasa fetei era o zana buna si inteleapta, vazand-o inlacrimata, o intreba:
- De ce plangi? Ce-i cu tine?
- As dori atat de mult... as dori atat de mult...
Cuvintele nu se mai auzeau printre suspine. Atunci,nasa ei, zana, o intreba:
- Nu-i asa ca ai vrea sa te duci la bal?
- Vai, da, spuse Cenusareasa si suspina din nou.
- Ei bine, daca vei fi ascultatoare, te voi ajuta sa te duci. Apoi spuse: Mergi in gradina, alege un dovleac si adu-mi-l.
Cenusareasa pleca sa-l caute. Dupa un timp, aduse un dovleac de toata frumusetea. Zana il scobi, lasandu-i numai coaja.
Apoi il atinse cu nuiaua fermecata si il prefacu intr-o caleasca aurita. Se duse apoi la cursa de soareci, unde gasi sase soareci si, cu o atingere de nuia, ii prefacu, unul dupa altul, in sase armasari suri. Era un echipaj de toata frumusetea.
- Sa vad daca nu e vreun sobolan in capcana, spuse Cenusareasa, care cauta acum un vizitiu.
- Ai dreptate, raspunse nasa fetei, du-te si vezi.
Fata aduse cursa cu trei sobolani si unul fu pe data prefacut intr-un vizitiu cu mustata faloasa.
- Du-te in gradina si adu-mi sase soparle din cele pitite dupa stropitoare, mai spuse zana fetei.
Cenusareasa aduse cele sase soparle cerute, pe care nasa le transforma in sase lachei chipesi, care se urcara la spatele calestii. Zana o intreba apoi pe Cenusareasa:
- Ei bine! Esti gata sa mergi la bal! Esti multumita?
- Da, dar cum o sa ma duc cu straiele astea vechi si urate?
Zana le atinse cu nuiaua fermecata si pe data hainele ei se preschimbara in vesminte deosebite din aur si argint. Ii mai darui o pereche de conduri din sticla, cum nu se mai vazusera. Astfel gatita ca o mare craiasa, Cenusareasa se urca in caleasca, iar nasa o preveni sa nu zaboveasca dupa miezul noptii.
- Daca ramai la petrecere o clipa mai tarziu, caleasca se va face la loc dovleac, caii-soareci, lacheii-soparle, iar straiele tale-vechiturile de mai inainte.
Cenusareasa promise nasei ca va parasi balul inainte de miezul noptii si pleca fericita. Printul, stiind de sosirea unei printese, alerga in intampinarea ei, oferindu-i bratul, la scara calestii, si o conduse in marea sala de bal, unde se aflau oaspetii.
Dansatorii incremenira si viorile amutira. "E neasemuit de frumoasa", se auzea pretutindeni.
Regele insusi sopti reginei:
- Niciodata n-am vazut o faptura atat de frumoasa si blanda.
Doamnele ii cercetau vesmintele si pieptanatura, iar fiul regelui ii oferi cinstea de a o invita la dans, in admiratia tuturor pentru gratia cu care se misca. In timpul ospatului, printul, stand cu ochii la ea, nu manca mai nimic. Fata se apropie de surorile ei, spunandu-le cuvinte de lauda, dar ele nu o recunoscura.
In timp ce acestea o admirau, Cenusareasa auzi orologiul batand un sfert inainte de miezul noptii; ea facu o plecaciune adanca si disparu. Acasa, o intalni pe nasa ei, careia ii multumi zicand:
- Tare as vrea sa merg si maine la petrecere.
In aceeasi clipa batura la usa cele doua surori si Cenusareasa se duse sa le deschida.
- Ce mult ati zabovit! le spuse ea.
- Am vazut la bal pe cea mai frumoasa printesa din lume. Nimeni nu o cunoaste si nu se stie de unde a venit, ii spuse una din surori.
A doua zi, cele doua se dusera din nou la petrecere si Cenusareasa de asemenea, mai frumoasa decat intaia data.
Printul nu se misca de langa ea si, cum fata se distra de minune, uita de povetele nasei ei. Cand auzi prima bataie a orologiului, de la miezul noptii, se ridica si fugi sprintena ca o caprioara.
Printul o urma, dar nu o prinse. In graba, se intampla sa-i cada un condur din sticla, pe care printul il culese. Ajunse acasa fara caleasca, fara lachei, cu hainele ponosite si numai cu un condur in picior.
Cand surorile se intoarsera de la bal, Cenusareasa le iscodi:
- Ati vazut-o pe printesa cea frumoasa?
Acestea ii raspunsera:
- Printesa a disparut cum a batut miezul noptii si a lasat sa-i cada un condur de sticla, pe care printul l-a cules si l-a privit tot restul petrecerii. E tare indragostit de printesa cea frumoasa, mai spusera surorile.
Cateva zile mai tarziu, fiul regelui dadu de stire in regat ca va lua de sotie pe aceea careia i se va potrivi pantofiorul pe care il gasise.
Il incercara mai intai printesele, apoi ducesele si intreaga curte, dar in zadar. A fost adus apoi celor doua surori, care s-au straduit in fel si chip sa le intre piciorul in condur, dar nu au reusit.
Cenusareasa, care le privea, recunoscu condurul si intreba:
- Pot si eu sa-l incerc?
Surorile se pusera pe ras, batandu-si joc de ea. Cavalerul care adusese condurul o privi pe Cenusareasa cu luare-aminte si o gasi tare frumoasa.
- Am porunca sa incerce toate fetele condurul, spuse el si se aproprie cu pantofiorul de piciorul Cenusaresei, pe care se potrivi pe loc fara nici o greutate.
Si mare fu uimirea celor doua surori, cand Cenusareasa scoase dintr-un buzunar un al doilea condur pe care-l puse in picior.
In aceeasi clipa sosi si nasa fetei. Ea atinse cu nuiaua femecata zdrentele Cenusaresei, prefacandu-le intr-o mandrete de straie.
De indata, cele doua surori o recunoscura si se aruncara la picioarele ei, cerandu-i iertare pentru toate relele pricinuite. Cenusareasa le ajuta sa se ridice spunandu-le:
- Va iert din toata inima si va rog sa ma iubiti vesnic.
Cenusareasa fu condusa la print, care a fost si mai impresionat de frumusetea ei. Putin timp dupa aceea, el o lua de sotie. Iar ea le primi pe cele doua surori ale sale la palat si le gasi drept soti doi curteni de neam.

angelarusu a scris:

Nu mai aplauda şi scrie poveşti, te rog.

sfantul_calinic a scris:

angelarusu a scris:

Nu mai aplauda şi scrie poveşti, te rog.

ce povesti sa scriu ?

A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare nevoiaş şi omul ăsta îşi avea căscioara la marginea unui codru nesfârşit, unde-şi ducea viaţa împreună cu nevastă-sa şi cei doi copii ai săi. Şi pe băieţel îl chema Hansel, iar pe fetiţă Gretel.
De sărmani ce erau, nu prea aveau cu ce-şi astâmpăra foamea. Şi-ntr-o buna zi, întâmplându-se să se abată asupra tării o mare scumpete, nu mai fură-n stare să-şi agonisească nici măcar pâinea cea zilnică.
Seara în pat, pe bietul om începeau să-l munceasca gândurile şi, zvârcolindu-se neliniştit în aşternut, se pomenea că ofteaza cu grea obidă.

Şi-ntr-una din aceste seri îi zise el neveste-sii:
— Ce-o să ne facem, femeie? Cu ce-o să-i hrănim pe bieţii noştri copii, când nici pentru noi nu mai avem nici de unele? . ..
— Ştii ceva, barbate, răspunse femeia, mâine-n zori luam copiii cu noi şi-i ducem unde-i pădurea mai deasă. Le facem un foc bun, le dăm şi câte-o îmbucătură de pâine, şi pe urmă ne vedem de treburile noastre. Iar pe ei îi lăsăm acolo. De nimerit, n-or să mai nimerească drumul spre casă, de asta sunt sigura, şi-n felul ăsta ne descotorosim de ei!
— Nu, femeie, asta n-o s-o fac nici in ruptul capului, spuse bărbatul. Nu mă rabdă inima să-mi las copiii singuri în pădure. Că doar multă vreme n-ar trece şi-ar veni fiarele să-i sfâşie...
— Vai de tine, neghiobule, îl luă femeia la rost, de-i asa, o să murim de foame tuspatru ... Poti să ciopleşti de pe-acum scânduri pentru sicrie ...
Şi femeia nu-i dadu pace pană când omul nostru nu se-nvoi.
— Totusi, mi-e tare mila de bietii copii! adaugă el cu obida.

In ăst timp, cei doi copii stăteau treji în aşternut, că din pricina foamei nu putuseră să închidă un ochi. Şi aşa se făcu de auziră tot ce spuse zgripţuroaica de femeie cştre tatăl lor.
La un moment dat, Gretel începu să plânga cu lacrimi amare şi-i spuse lui Hansel, printre sughituri:
— De-acu s-a sfârşit cu noi!
— Linişteşte-te, Gretel, şi nu mai fi mâhnită, o să găsesc eu o scăpare! ... îi zise cu blândeţe frăţiorul.

După ce bătrânii adormiră, Hansel se sculă, îşi puse hăinuţa pe el şi, deschizând uşa, se strecură afară. Luna lumina ca ziua şi pietricelele albe, din faţa căscioarei, străluceau ca bşnuţii cei noi. Hansel se aplecă de mai multe ori pâna ce-şi umplu bine buzunarul cu pietricele. Apoi se-ntoarse în casă şi-i şopti lui Gretel:
— Fii liniştită, draga mea surioară, şi dormi în pace! Apoi se culcă din nou în patul lui şi adormi.

Zgripţuroaica de femeie nici nu asteptă să răsară soarele că se si înfiinţă la patul copiilor, să-i trezească.
— Ia sculaţi-vă, leneşilor, că mergem la pădure să aducem lemne!
Apoi dădu fiecăruia câte un codru de piine şi mârâi printre dinţi:
— Asta aveţi de mâncare pentru la prinz! De vă îmboldeşte foamea, nu cumva să mâncaţi înainte, că altceva nu mai căpătaţi!
Gretel lua toată pâinea şi-o ascunse sub şort, din pricină că buzunarele lui Hansel erau pline cu pietricele. Apoi porniră cu toţii spre pădure. După puţin timp, Hansel se opri şi îşi aruncă privirea înapoi, spre căscioara ce rămăsese în urmă.
Asta o facu o dată, apoi iarăşi, şi iarăşi. ..
Si dacă-l văzu taică-său, numai ce-i zice:
— Da ce-ai, Hansel, că te opreşti mereu şi te tot uiţi înapoi? Vezi mai bine cum mergi, să nu-ţi schilodeşti cumva picioarele! . . .
— Ştii, tăicuţule, mă uitam după pisicuţa mea albă . .. Stă, a naibii, cocoţată, pe acoperiş, şi-mi face semne de rămas bun.
Dar vezi că femeia i-o tăie pe dată:
— Prostănacule, nu-i nicio pisicuţă!. .. E soarele de dimineaţă, care străluceste pe horn.

Acu e timpul să vă spun că Hansel nu se uitase dupa nici o pisicuţă şi că de fiecare dată, când se oprea, scotea din buzunar câte o pietricică şi-o lăsa să cadă pe cărare.

După o bucată de vreme, ajunseră la locurile unde padurea se îndesea, şi cam pe la mijlocul ei omul nostru se opri şi zise:
— Acu , copii, mergeţi după vreascuri, c-o să vă facă tata un focşor pe cinste, să nu vă fie frig deloc!
Hansel si Gretel aduseră vreascuri cât aduseră, pâna ce se facu o moviliţă buna. Lemnele luara foc pe data şi, când vâlvătaia începu să crească, femeia grăi:
— Staţi lângă foc, copii, şi hodiniţi-vă, că noi ne ducem mai încolo, în pădure, să tăiem lemne. Şi când om termina cu tăiatul, ne întoarcem aici şi vă luăm acasă.

Hansel si Gretel se aşezară lânga foc şi când se facu ora prânzului, fiecare îşi mâncă bucătura de pâine. Şi cum auzeau tot mereu răsunând lovituri de topor, erau încredinţaţi că tatăl lor trebuie să fie ceva mai încolo, nu prea departe. Dar vezi că loviturile nu erau de topor! ...
Omul nostru legase o creangă de-un copac cioturos, şi de câte ori bătea vântul, o izbea încolo şi-ncoace de uscătura aceea.

Dupa ce aşteptară să vină să-i ia, vreme lungă, nu glumă, căzură toropiţi de oboseală şi adormirş buştean.
Când s-au trezit, era noapte întunecoasă, de nu vedeai la doi paşi. Gretel începu să plângă şi printre suspine îşi întrebă frăţiorul:
— Cum o să ieşim din pădure?
Şi Hansel se grăbi s-o liniştească, spunându-i:
— Mai ai rabdare oleacă, pâna ce răsare luna şi atunci o să găsim noi drumul, n-avea grijă!...

Răsări luna plină, de ziceai că poleieşte cu aur pădurea, şi de-ndată ce se arătă pe cer, Hansel îşi luă surioara de mâna şi începu a păşi pe urma pietricelelor, care scânteiau ca bănuţii cei de curând bătuţi şi le arătau drumul. Mersera ei aşa toată noaptea şi când începură a miji zorile, ajunseră la casa parintească. Au bătut ei la uşa, cioc-cioc! şi când femeia o deschise şi dădu cu ochii de Hansel si Gretel, pe dată se arătă a fi fost foarte îngrijorată de soarta lor, zicându-le cu prefăcătorie:
— Copii rai ce sunteti, de ce ati dormit in padure atita vreme? Ne-ati facut sa credem ca nu mai vreti sa va mai intoarceti la casa voastra . . . Dar vezi ca tatal copiilor se bucura cu adevarat, ca-n inima lui era mihnit ca-i lasase atit de singuri.
Nu trecu multa vreme si nevoile incepura iarasi sa-i incolteasca. Si numai ce-o auzira copiii intr-o noapte pe femeie zicandu-i lui barbatu-su, care se perpelea in asternut:
— De-acu am terminat iarasi merindele, ca nu mai avem in casa decat o jumatate de piine!... Si dupa ce-om manca-o si pe asta, ne-om satura cu rabdari prajite . . . Trebuie sa ne descotorosim de copii, auzi tu! O sa-i ducem in afundul padurii, ca sa nu mai poata nimeri drumul de-or voi sa se reintoarca acasa. Alta scapare nu vad, de ni-e drag sa ne mai putem tine zilele.
Vezi insa ca omului i se incrincena inima la auzul astor cuvinte si gindea in sinea sa: „Ba, mai bine s-ar cuveni sa imparti cu copiii tai ultima bucatura! ..." Mai zicea el ce mai zicea, dar femeia nu lua deloc in seama spusele lui, ci-l tot ocara si-l mus­tra. Acu , e stiut, cine a apucat de-a spus A trebuie sa-l rosteasca si pe B si, daca si-a calcat pe inima prima oara, musai trebuie si a doua oara sa faca la fel.
Copiii erau insa treji si auzira toata voroava lor. Dupa ce batrinii adormira, Hansel se scula din pat si vru sa iasa afara, sa adune pietricele, cum facuse si de prima data, dar vezi ca femeia avusese grija sa incuie usa, asa ca baiatului nu-i fu chip sa poata iesi din casa. Si desi ii era inima grea, isi mingiie surioara, spunindu-i:
— Nu plinge, Gretel, ci dormi linistita. Om gasi noi cum sa scapam cu bine ...
Nici n-apucasera bine sa rasara zorile, ca si veni femeia si-i trase pe copii din asternut. Apoi le intinse cite o bucatica de piine, care era mult mai micsoara decat de cealalta data.
In timp ce mergeau ei pe poteca ce ducea spre padure, Hansel incepu a face firimituri in buzunar si din loc in loc se oprea sa le presare pe jos.
— Ia asculta, Hansel, ii striga la un moment dat taica-sau, ce te tot opresti mereu si privesti in jur? Vezi-ti mai bine de drumul tau si mergi cum trebuie! ...
— Pai, ma uit dupa porumbita mea, care sta pe-acoperis si vrea sa-mi spuna la revedere!.. . grai Hansel repede, ca nu cumva sa se dea in vileag.
— Prostanacule, il lua in raspar femeia, ceea ce vezi tu nu-i nici o porumbita!... E soarele de dimineata care straluceste sus, deasupra hornului.

Dar vezi ca Hansel nu dadu indarat de la ce-si pusese in gind si, incetisor-incetisor, imprastie pe drum toate firimiturile.
Femeia ii duse pe copii departe, departe, tot mai in afundul padurii, unde nu mai fusesera in viata lor. Si-ntr-un luminis, facura iarasi un foc mare si mama le zise cit putu ea de blind:
— Ramineti aici, copilasi, si de v-a birui oboseala, n-aveti decat sa puneti capul jos si sa dormiti oleaca . . . Noi ne ducem in padure, mai incolo, sa taiem lemne si seara, cand om sfirsi lucrul, ne intoarcem sa va luam.
Trecu ce trecu timpul si cand veni ora prinzului, Gretel lua bucatica de piine si-o imparti cu Hansel, ca pe-a lui baiatul o presarase pe drum.
Zburara ceasurile, se lasa si amurgul, dar vezi ca nimeni nu se arata sa-i ia pe bietii copii. Si cum adormira greu, se tre­zira de-abia in toiul noptii. Daca vazu ce se intimplase, Hansel o mingiie pe surioara lui si-i zise:
— Sa raminem aici pana ce-o rasari luna, ca a.tunci ne-o fi usor sa gasim firimiturile pe care le-am imprastiat pe jos, cit am mers. Ele or sa ne arate fara gres drumul spre casa, asta-i sigur!

De indata ce se inalta luna deasupra padurii, copiii se sculara din culcusul de vreascuri, dar vezi ca nu mai gasira nici o firimitura . . . Multimea de pasarele care tot zboara peste cimpuri si prin paduri de mult le ciugulisera pe toate. Dar Hansel avea o inima viteaza si-i spuse lui Gretel:
— N-ai teama, surioara, pana la urma tot o sa gasim drumul! ...
Dar vezi ca nu fu chip sa-l gaseasca . . . Mersera toata noaptea si mai mersera inca o zi, din zori si pana-n seara, dar de iz­butit tot nu izbutira sa iasa din padure. Si erau prapaditi de foame ca vai de ei, ca afara de citeva boabe de fructe salbatice, culese de pe jos, nimic nu mai luasera-n gura. De truditi ce erau, sarmanii copii abia isi mai trageau picioarele, si asa se facu ca nu mai putura merge si, ghemuindu-se sub un copac, adormira bustean.
Si se ivi a treia dimineata de cand copiii parasisera casa parinteasca. O luara ei la picior, de cum rasari soarele, dar cu cit mergeau, cu atit se afundau mai adinc in padure. De nu le venea cit mai degraba un ajutor, se aflau in primejdie de moarte.

Când se facu ora prinzului, numai ce vazura pe-o craca o pasarica alba si frumoasa, care cinta atit de duios, ca se oprira vrajiti s-o asculte. Dupa ce-si sfirsi cintul, pasarica isi intinse aripile si zbura, zvir! pe dinaintea copiilor. Daca vazura ei asta, incepura a se lua dupa ea pana cand se facu de ajunsera la o casuta. Cit ai clipi, pasarica se lasa pe acoperis si cand venira mai aproape de casuta, copiii ramasera cu gurile cascate. Pasamite, toata cascioara era facuta din piine si acoperita cu cozonac, iar geamurile erau din zahar curat.
— Hai sa-ncepem sa imbucam! zise Hansel. Si sa ne fie de bine!... Eu o sa maninc o bucata din acoperis, iar tu, Gretel, ia de gusta din fereastra asta, ca e tare dulce! ...
Hansel n-astepta sa fie rugat si, inaltindu-se pe virfurile picioarelor, rupse o bucatica din acoperis, sa-si dea seama ce gust are. In ast timp, Gretel rontaia de zor o spartura de geam.
Si numai ce se auzi deodata o voce subtirica, ce venea dinauntrul casutei:
— Cront, cront, cront, da ce hot
rontaie a mea cascioara?!
Cine, cine e afara? ...
Si copiii raspunsera pe data:
— Vintul, vintul!
Azi inconjura pamintul! ...

Si, fara sa se sinchiseasca defel, continuara sa manince si mai cu pofta. Cum ii placuse grozav acoperisul, Hansel mai rupse din el o bucata buna, iar Gretel nu se lasa nici ea mai prejos si, desprinzind un ochete de geam, se aseza jos si incepu a-l rontai cu pofta.
Si cand nici nu se asteptau, odata se deschise usa si-o femeie batrina de tot, ce se sprijinea intr-o cirja, iesi din casa, tirsiindu-si picioarele.
La vederea ei, Hansel si Gretel se speriara atit de tare, ca scapara tot ce aveau in mina. Dar vezi ca batrina nu-i lua la rost, ci incepu a-i intreba, clatinind usurel din cap:
— Ei, copiii mei dragi, da cine v-a adus aci? Poftiti de intrati inauntru si ramaneti la mine, ca nu va fac nici un rau.

Si luindu-i pe amindoi de mina, ii duse in casuta. Iar acolo ii astepta o mancare, sa-ti lingi degetele, nu alta: lapte si clatite cu zahar, mere si-o multime de nuci! Dupa ce se ospatara ei bine, batrina le pregati doua paturi cu asternutul cum ii zapada si Hansel si Gretel se culcara fara nici o grija si se simtira in al noualea cer.

Batrina se aratase prietenoasa ca sa le cistige increderea dar vezi ca era o vrajitoare haina, care pindea copiii ca sa-i atraga cu sosele si momele. Si numai de aceea facuse si casuta de piine, sa-i ademeneasca mai usor.
De-i cadea vreunul in gheare, indata ii facea de petrecanie si, dupa ce-l fierbea, il inghitea cu lacomie. Ziua cand se bucura, de un astfel de ospat, o socotea ca pe-o zi de sarbatoare, si cum de n-ar fi fost asa pentru ea! ...

Vrajitoarele au ochii rosii si vederea scurta, dar vezi ca adulmeca de departe, ca jivinele, cand se apropie picior de om. Si la fel de bine adulmeca si cotoroanta asta. De cum i-a simtit pe Hansel si Gretel ca se apropie de acele locuri, a si inceput a hohoti cu rautate-si-n vorbele ei era numai batjocura:
— Pe astia ii si am in mina, nu-i las eu sa-mi scape . . . De cum se ivira zorile, vrajitoarea fu in picioare, ca nu cumva sa se trezeasca mai inainte copiii. Si cand ii vazu ea pe amindoi cit de dragalas dorm impreuna si cit de rumen si rotofei le e obrazul, nu mai putu de bucurie si incepu a mormai mai mult pentru sine: „Strasnica bucatura o sa am, n-am ce zice!
Apoi apucindu-l pe Hansel cu mina ei sfrijita, il impinse pana la un grajdulet cu gratii de fier si—l inchise acolo. Si era zavorit asa de strasnic, ca oricit ar fi strigat si s-ar fi zbatut, nu i-ar fi folosit la nimic.

Dupa ce-l puse la popreala pe Hansel, babusca intra in ca­mera unde dormea Gretel si, zgiltiind-o ca s-o trezeasca, incepu a o ocari si a-i striga:
— Scoala, leneso, si du-te de a.du apa, sa-i faci o fiertura buna lui frate-tau, ca l-am inchis in grajd si trebuie sa-l ingrasam! . . . Acu e numai piele si os, da1 cand s-o maj implini o sa-l maninc!

Gretel incepu a plinge cu lacrimi amare, dar vezi ca lacrimile ei nu-i muiara inima cotoroantei si, pana la, urma, trebui sa se supuna si sa faca tot ce-i poruncea vrajitoarea cea haina. Si-n timp ce lui Hansel i se aducea cea mai buna mancare. ca sa se ingrase, Gretel abia de capata, de la babusca niste coji de raci.
In fiecare dimineata, babusca se strecura, sonticaind, pana la grajd si inca din prag se apuca sa strige:
— Hansel, ia scoate un deget afara, sa vad de te-ai ingrasat de ajuns!
Dar vezi ca ghiujul de Hansel ii trecea printre gratii un oscior, si cum babusca avea ochii tulburi si vedea ca prin sita, era incredintata ca-i intinde un deget. Si de fiecare data se tot minuna cotoroanta cum de nu se mai ingrasa.

Trecura asa zilele si vazind ca dupa a patra saptamina Hansel ramasese la fel de ogirjit ca si inainte, isi pierdu rabdarea si nu mai vru sa astepte.
— Hei, Gretel, o striga ea pe fetita, grabeste-te de adu apa, ca de-i curge untura, de gras cee, ori de-i slab ca un ogar, eu pe Hansel ii tai si—l pun ia fiert! ...
Vai, cum se mai boci biata surioara, cand trebui sa care apa pentru a doua zi, si cum ii siroiau lacrimile amare pe obraz! . . .
— Doamne, ajuta-ne! striga ea dupa un rastimp. De s-ar fi intimplat sa ne inghita fiarele salbatice ale codrului, am fi murit macar impreuna!
— Ia mai sfirseste odata cu bocitul, se rasti cotoroanta la fata, ca doar nu-ti ajuta la nimic toata vaicareala! ...

Nici nu se luminase inca bine de ziua, cand incepu Gretel roboteala. Ca doar trebuia sa care apa, sa atirne cazanul pen­tru fiertura in cirligul de fiert si sa aprinda focul.
— Mai intii, as vrea sa punem la copt, auzi tu? se rasti baba la Gretel. Ca am aprins cuptorul si aluatul l-am framintat de mult.
Nu-si sfirsi bine vorba, ca vrajitoarea o si imbrinci pe biata Gretel afara, unde era cuptorul din care ieseau limbi de flacari.
— Hai, baga-te inauntru, ii porunci vrajitoarea si vezi da-ca-i destul de incins, ca sa punem inauntru piinea!

Vezi ca afurisita de cotoroanta nu degeaba o indemna pe fata sa se vire in cuptor! ... Ca de-ndata ce-ar fi fost inauntru, vrajitoarea pac! ar fi inchis cuptorul. Si-ar fi tinut-o acolo pana ce se rumenea bine. Si-apoi ar fi mancat-o . . .Numai ca Gretel baga de seama ce ginduri clocea in cap vrajitoarea si se prefacu ca-i natinga si neindemanatica:
— As intra, da nu stiu cum sa fac ... Pe unde sa intru? Si cum anume?
— Esti proasta ca o gisca! o ocari baba. Pai. nu-ti da prin cap pe unde, ca-i deschizatura destul de mare? Ia te uita, si eu as putea sa incap in ea! ... Si, sonticaind, se apropie de cuptor si-si viri capul in el.
Gretel doar asta astepta, si-i dadu un brinci zgripturoaicei de se duse pana-n fundul cuptorului. Apoi inchise usa de fier si puse zavorul. Valeu! ce mai urlete, ca te treceau fiorii, razbateau dinauntru! ...

Dar vezi ca Gretel fugi de-acolo, sa n-o mai auda, si vrajitoarea cea haina pieri ca o netrebnica, arsa de dogoare. Si arse pana ce se prefacu in scrum.
Gretel dadu fuga intr-un rasuflet pana la grajdul unde era inchis Hansel si, deschizindu-l, striga bucuroasa:
— Am scapat, Hansel, am scapat, fratioare! Vrajitoarea a pierit!
Daca auzi ce-i spune, Hansel sari a.fara din grajd intocmai cum sare pasarea din colivie, cand i se deschide usita.. Si vazindu-se iarasi impreuna, isi sarira de git si se sarutara si bucuria le ridea in ochi si-n inima. Si de voiosi ce erau, topaiau al naibii, ca niste iezi! ...

Cum nu mai aveau de ce se teme, intrara in casuta vrajitoarei si acolo, ce sa vezi, in toate ungherele erau numai sipete pline cu margaritare si nestemate! . . .
— Ei, astea zic si eu ca-s mai bune decat pietricelele noas­tre! facu Hansel si-si umplu buzunarele pana nu, mai putu.
Iar Gretel spuse si ea:
— Vreau sa aduc si eu acasa o mina-doua din ele!
Si alese si alese pana ce-si umplu sortuletul.
— Acu, hai s-o tulim de-aici cit mai degraba, hotari Hansel, ca mult mai usoara mi-ar fi inima de-as sti c-,am iesit din padurea asta fermecata

Mersera ei ce mersera, cale de citeva ceasuri, si numai,, ce ajunsera la o apa mare.
— Ce ne facem, surioara, ca nu putem trece? facu Hansel amarit. Nu vad peste apa nici un pod, nici macar vreo punte cit de ingusta ...
— De-ar trece vreun vaporas, bine-ar fi! Dar prin locurile astea, slaba nadejde . . . zise Gretel cu mihnire. Da uite, mai incolo, vad o rata alba inotand. Poate ca," de-as ruga-o, ne-ar ajuta sa ajungem pe malul celalalt. . .

Si incepu a striga:
Rata, ratisoara,
ia-i in spate, pe-aripioara,
pe Hansel si Gretel,
ca nici pod, nici punte n-are
apa asta mare!
Se apropie ratisoara si Hansel i se urca in spate. Apoi o ruga si pe surioara lui sa vina langa el, dar Gretel ramase pe mal si-i zise:
— Cum sa vin? Nu vezi ca i-ar fi prea greu ratisoarei? Mai bine sa ne treaca pe rind.
Si faptura cea buna chiar asa si facu.

Dupa ce trecura cu bine pe celalalt mal, mai mersera ei ce mersera si, de la o vreme, padurea. incepu sa li se para din ce in ce mai cunoscuta. Si-ntr-un sfirsit, numai ce zarira din departare casa parinteasca. Tii, ce-o mai luara atunci la goana de le sfiriiau, calciiele, nu alta! ...
Trecura pragul casei si, dind nava.la in odaie, sarira de gitul tatalui lor. Era si timpul, ca, de cand isi parasise copiii in padure, bietul om nu mai avusese o clipa fericita. Pe femeie insa n-o mai gasira copiii — murise.

Gretel isi deserta sortuletul si incepura a se rostogoli prin odaie margaritarele si nestematele, de te mirai de unde mai ies atitea. In ast timp, Hansel scotea si el din buzunar cite un pumn plin de pietre pretioase si, dupa ce le arunca pe podea, apuca sa arunce alt pumn, pana ce-si goli amindoua buzunarele.

Si asa se facu de-si luara indata talpasita de la casa padurarului toate grijile si nevoile care statusera pana atunci pe grumazul omului si al copiilor lui.

Si traira ei impreuna, numai in bucurie si fericire.
... Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa! Da uite ca mai fuge pe-aici un soricel. Si cine l-a prinde l-a vazut norocul, ca o sa-si faca din blana lui o caciula mare cit roata carului ...

Si video la aceasta poveste

Ei da. Se poate spune că ai muncit din greu. M-ai uimit. Excepţional.
Frumoasă poveste.

angelarusu a scris:

Si video la aceasta poveste

Iar filmul a fost cireaşa de pe tort.
M-ai dat gata.

sfantul_calinic a scris:

angelarusu a scris:

Si video la aceasta poveste

Iar filmul a fost cireaşa de pe tort.
M-ai dat gata.

Mai mult video imi place mie

sfantul_calinic a scris:

Ei da. Se poate spune că ai muncit din greu. M-ai uimit. Excepţional.
Frumoasă poveste.

E nici chiar asa nu am muncit numai ca am luat-o de pe net sunt povesti care eu mi le amintesc de cand era in scoala generala , si acum le mai caut pe net si le citesc si eu si cu aceasta ocazie le si postez .De ce sa nu recunosc ca doar nu am eu acasa carti de povesti . in romania da am dat aici nu am decat in olandeza si nu inteleg nici pt mine dara sa mai si traduc

angelarusu a scris:

sfantul_calinic a scris:

Ei da. Se poate spune că ai muncit din greu. M-ai uimit. Excepţional.
Frumoasă poveste.

E nici chiar asa nu am muncit numai ca am luat-o de pe net sunt povesti care eu mi le amintesc de cand era in scoala generala , si acum le mai caut pe net si le citesc si eu si cu aceasta ocazie le si postez .De ce sa nu recunosc ca doar nu am eu acasa carti de povesti . in romania da am dat aici nu am decat in olandeza si nu inteleg nici pt mine dara sa mai si traduc

Nu mai plânge ca la cât eşti de deşteaptă, o să înveţi şi olandeză curând.

Buna dimineata , aici e soare azi

Şi la noi azi a fost , dar cu dinţi. Ieri a nins ca-n plină iarnă, cu fulgi mari şi frumoşi.

Dumnezeu, dupa ce a facut toate animalele si vietatile, a oranduit apoi fiecaruia felul de viata si locul unde sa-si duca traiul. A randuit ca pestii sa traiasca in ape, pasarile sa zboare prin aer; serpii si alte jivine – in pamant; ursii, lupii, cerbii si caprioarele – in paduri si asa a dat fiecaruia locul de trai si felul de viata.
Dintre toate animalele care traiesc in padure, cerbul, mai mandru si mai increzut in el, ceru sa fie mai-marele padurilor si muntilor. Dumnezeu primi sa implineasca dorinta cerbului, dar ii puse o singura conditie si anume:
- E sigur ca va putea sa dobandeasca ascultarea celorlalte dobitoace?!...
Cerbul, mandru, fagadui ca da, el se simte in stare sa se faca ascultat si iubit de supusii sai. Dumnezeu, vazand asa, a dat binecuvantarea cerbului si-l trimise sa-si implineasca obligatia. Cerbul, plin de recunostinta, multumi lui Dumnezeu, si-i mai ceru ceva inainte de plecare, cam cu sfiala ce-i drept, dar ceru.
- Doamne, ca sa fiu cunoscut de supusii mei, da-mi un semn dupa care sa ma deosebesc de toti si sa fiu vazut de la departare!...
- Sa-ti vopsesc blana in rosu?...popuse Atotstiitorul, cerbului.
- Nu, Doamne, as vrea ceva mai frumos.
- Atunci sa te fac baltat alb cu negru.
- Bunule Printe, sa-mi fie cu iertare, dar drept sa spun, nu prea mi-ar conveni.
- Ai, ce vrei?! Zise Dumnezeu putin cam suparat, vazand ca cerbul e nemultumit.
- Doamne, eu cred ca mi-ar sta bine cu o coroana mare pe cap, asa cum se cuvine unei capetenii peste padurile muntilor.
- Bine, cerbule, fie precum ti-e voia. Fiindca tie nu ti-am dat coarne, cum am dat boilor si altor fapturi ale mele, iata te binecuvantez sa porti pe cap doua crengi verzi, frumoase si ramuroase, de stejar, care sa-ti stea falnice ca doua pompoane. Si zicand asa, infipse in capul cerbului doua crengi verzi de stejar.
Cerbul multumi lui Dumnezeu pentru podoaba ce i-a dat si marirea in care l-a blagoslovit si pleca sa stapaneasca padurile. In clipa cand isi lua ramas-bun de la Facatorul lumii, acesta ii aminti sa nu-si uite fagaduiala.
Si plecand cerbul la datoria lui, intari din nou fagaduiala ce facuse lui Dumnezeu, ca va sti sa fie la inaltimea misiunii ce i s-a incredintat. Dumnezeu, care stia tot ce are sa se intample, urmarea cu priviri neancrezatoare cum falnicul cerb o lua la goana spre imparatia tainica a padurilor.
Cum ajunse la marginea padurii, scoase cerbul un strigat puternic, ca sa adune animalele care trebuiau acum sa-i dea ascultare lui, noul voievod al brazilor. Caprioarele, caprele, viezurii, vulpile, incepura chiar sa se adune, pentru a asculta porunci de la cel ce de Dumnezeu era ursit sa le fie acum stapan.
Un lup flamand nu voia insa sa bage in seama cele ce spunea cerbul si in fuga se indrepta catre o stana din apropiere, pentru a-si face rost de ceva de ale gurii.
Cerbul, se intelege, cauta sa impuna ascultare lupului, dar lupul, dispretuindu-l, ii arata niste colti, incat a infiorat de spaima pe cel care ceruse lui Dumnezeu sa fie mai mare peste paduri. Si daca cerbul nu o lua la sanatoasa, nu se stie ce se putea intampla. Atunci cerbul inspaimantat, revoltat si maniat de obraznicia lupului, o lua la goana la Dumnezeu, sa i se planga impotriva lupului.
Cum il vazu, Atotputernicul ii zise:
- Asa a fost vorba, ingamfatule? Pai nu esti tu cel care te incumetai a te crede vrednic sa te faci respectat si ascultat de toate fiarele padurilor?...
Cerbul, rusinat, nu putu sa raspunda nimic. Intelesese ca Dumnezeu i-a implinit voia, numai ca sa-l convinga de neputinta lui. Isi dadu seama acum de proverbul care s-a adeverit ca:" socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea de la targ". Vazuse ca a fost necugetat si prea mult increzut in puterile sale, care nu era deloc dupa cum isi inchipuise el. De aceea pleca capul rusinat in fata Atotstiitorului si tacu chitic
Dumnezeu voi sa-l pedepseasca pe cerb, pentru ca s-a incumetat sa ceara ce nu i se cuvenea si nu merita, insa il lasa in pace zicandu-i:
- Sa ramai falos precum esti si fricos, cum mi te credeam! Ramurile verzi si frumoase ce ti le-am infipt ca o coroana pe cap, sa se usuce, ramanand numai lemnul lor, ca un semn ca ti-ai pierdut rangul de capetenie al padurilor.....
Si in adevar, povestea spune ca de atunci a ramas cerbul falos, dar si amarnic de fricos; iar acele ramuri de stejar uscate i-au ramas pe cap pana azi in chip de coarne.
Noapte bună copii

Buna dimineata , ce faceti?