Memento mori, versuri Constantin Gavrilescu

Sar scântei răvăşitoare,
aprinzând mintea uimită
privind viaţa de sub Soare,
a Lumii cea umilită.

Sunt sclipiri ce explorează
pătrunzând durerea seacă,
neuroni-n cap valsează
în ritm şchiop, după o placă.

După şocul suferit
sufletul în chin se zbate,
tinzând către infinit
unde nu există moarte.

Însă-n noaptea-ntunecată,
brusc, năluca-mi se disipă,
Universul îl încarcă
întregindu-l într-o clipă.

Sar scântei răvăşitoare,
explodează în eter,
nu-s ca razele de Soare
strălucind pe eşicher.